Cheile de la maşină, o şosetă pereche, creionul, o oră, şansa unei promovări, startul într-o competiţie, o iubire, un animal de casă îndrăgit, minţile, o persoană iubită, viaţa... Toate pot fi, într-un moment sau altul pierdute. Iluzia acaparatoare a cruntului verb „a avea” se spulberă în faţa descoperirii că lucrurile şi persoanele pe care le iubim nu sunt ale noastre şi în ultimă instaţă, nici propria fiinţă nu ne aparţine. Felul în care fiecare persoană reuşeşte să-şi desfăşoare firul vieţii interioare dincolo de realitatea inevitabilă a pierderii face diferenţa dintre bărcile sufletului care, trecînd prin furtuni, îşi ating portul de destinaţie şi epavele care zac pe fundul oceanului în uitare, autocompătimire, depresie sau, pur şi simplu, durere surdă.
Dacă este posibil să trecem prin viaţă legaţi la ochi în faţa pierderilor inevitabile sau să le ocolim pentru o vreme îndelungată, există un moment în care temeliile raţiunii de a trăi sunt zdruncinate în esenţa lor. Acest moment este confruntarea cu pierderea propriei fiinţe. În faţa acestei contruntări, nu numai persoana în cauză, ci şi toţi cei apropriaţi sufleteşte sau contextual dau un pas înapoi. A vorbi despre suferinţă, despre lungul şir al pierderilor pînă la cea finală, reprezintă, pentru cei mai mulţi, o sarcină mult prea dificilă. Curajul de a fi natural, de a vorbi deschis desprea realitatea durerii şi a morţii fără a răni prin indiscreţie sau insensibilitate pare a fi o abilitatea rară, de care cei mai mulţi dintre noi ne-am dispensat cu uşurinţă, în încercarea de a păstra aparenţele unei lumi iluzorii, în care orice problemă se tratează profesionist, repede şi eficient, oricare ar fi costurile colaterale.
Totuşi dincolo de temeri şi incertitudini, dincolo de barierele ridicate în jurul unei realităţi devenită tabu, există nevoi ale inimii care aşteaptă să fie împlinite. Pentru cei care au ajuns în ultimul stadiu al vieţii, cel mai alinător tratament sunt persoanele care nu se grăbesc să vorbească, să dea sfaturi, cărora nu le este teamă să împartă momentele de tăcere, care ştiu să îşi ofere ajutorul concret în lucrurile mărunte ca şi în cele importante, fără a le invada intimitatea şi fără a le ştirbi nimic din demnitatea umană. Între teama de abandon şi nevoia unui sentiment de control al propriei vieţi, atitudinile şi experienţele individuale ale persoanelor care suferă de o boală incurabilă sunt extrem de diferite. Se cere o atenţie delicată pentru a înţelege care sunt ultimele nevoi şi dorinţe. Felul în care vor face acest ultim pas depinde, într-o mare măsură, de înţelegerea, curajul, deschiderea, sensibilitatea şi tactul celor care le sunt alături.
Pierderea unei vieţi este întotdeauna un cuţit cu două tăişuri, dintre care lama cea mai ascuţită taie în inima supravieţuitorilor. Trecînd de la uimire, protest, răzvrătire prin dezorietare şi depresie spre recuperare, etapele doliului, ca suferinţă a pierdererii unei persoane dragi, sunt mai uşor de stăbatut atunci cînd membrii familiei şi prietenii sunt alături, gata să asculte şi să ajute. Dar, de cele mai multe ori, cei dragi consideră că este de datoria lor să distragă atenţia celui care suferă sau sa-i accelereze recuperarea şi, cînd momentele dificile din preajma înmormîntării au trecut se grăbesc să-şi reia firul întrerupt al activităţilor sperînd că şi cel îndoliat va face la fel. În realitate, moartea unei persoane apropiate înseamnă pentru supravieţuitor nu numai un sfîrşit, ci şi un început – al vieţii pe care trebuie să o înţeleagă şi căreia trebuie să-i afle un nou sens.
Drumul fiecăruia prin perioada suferinţei după pierderea unei persoane iubite este un proces personal, care se desfăşoară după un orar unic, fără prescripţii sau legi şi care acaparează toate aspectele vieţii. Totuşi, în acest proces, sprijinul cuiva dispus să asculte, care nu evită să pronunţe numele celui decedat, dar nici nu insistă morbid asupra subiectului, care se deschide pînă la a-şi recunoaşte propriile temeri cu privire la moarte, dar poate şi să-şi împărtăşească alinător valorile şi credinţele, care îşi oferă ajutorul în aspectele importante, dar nu uită să-şi împartă timpul pentru o plimbare în parc sau o convorbire telefonică, devine un ajutor inestimabil în vindecarea rănilor şi adaptarea la o nouă viaţă. O felicitare, o vizită neaşteptată, ajutorul la unele treburi gospodăreşti şi, mai mult decît atît,
Istoria fiecărui om este o istorie a pierderilor, care odată cu lecţiile învăţate în şcoala suferinţei, poate fi rescrisă ca o istorie a regăsirilor. Fiecare confruntare cu durerea şi moartea unei fiinţe umane ne poate conduce la o reevaluare a propriilor valori, relaţii şi priorităţi. Ne aminteşte propria mortalitate, pentru ca regăsindu-ne pe noi înşine, să ne trăim mai înţelept, mai frumos şi mai deplin darul minunat al vieţii pe care am primit-o.
Comentarii