Povestea şahului partea a doua

- Ce fac oamenii aceştia?

- Plătim datoria străinului, răspunse vizirul oftînd.

- A ieşit aşa de mult!

- Precum vezi, Măria Ta!

Voievodul plecă de la fereastră şi abia a doua zi se mai uită afară. Acolo ce să vadă ? Zeci şi zeci, sute şi sute, mii şi mii de asini încărcaţi cu cîte doi saci de grîu, intrau pe-o poartă a palatului şi ieşeau pe cealaltă; ciudatul vrăjitor cu unghii luminoase era acolo, şi-n jurul său o ceată de dregători ai curţii. Ochii şi dinţii îi străluceau în scîntei de bucurie drăcească. El numără asinii, arăta în catastif celui mai bătrîn dintre curteni, acesta dădea din cap în semn că aşa e şi alte cete de dobitoace luau drumul depărtărilor.

- Dar ce fac oamenii ăştia, Vizire?

- Plătim datoria străinului, Măria Ta!

- Aţi numărat bine?

- Bine, prea bine, dar prea tîrziu, vai!

Tînărul şah păli puţin, scrîşni din dinţi, apoi ca să nu pară că se căieşte porunci:

- Să i se dea tot ce i se cuvine!... Vorba mea e vorbă. Şi nu se mai uită în curte vreo trei zile, căci îl durea inima să vadă atîta avuţie pierdută.

A patra zi, cu inima strînsă de-o teamă necunoscută se apropie iar de fereastră. Dar nu-i venea să creadă ochilor. Îşi frecă pleoapele, se mai uită odată dacă nu se înşelase: din zare pînă-n zare numai cămile încărcate cu saci de grîu şi piticul cu haine bălţate era în curte şi prin faţa lui treceau poveri-poveri peste cocoaşele înaltelor dobitoace. Iar curteanul cel bătrîn se uita în catastiful străinului şi dădea mereu din cap că e aşa.

- Vizire, ce e asta?

- Plătim datoria străinului, Măria Ta!

- Aţi înnebunit?

- Am urmat porunca Măriei Tale!

- Cum?... Am spus să i se dea un bob de grîu, îndoit de şaizeci şi patru de ori, din pătrăţel în pătrăţel!

- Nici nu i s-a dat mai mult! Şi nu i s-a dat nici măcar a zecea parte din ceea ce i se cuvine!

Şahul chemă un învăţat şi începură să socotească laolaltă cu vizirul. Cîte boabe de grîu ieşiră pînă la urmă, nu vă mai spun, ca să nu vă luaţi cu mîinile de cap, cum au făcut cei fruntaşi ai împărăţiei persane. Socotiră cam cîte boabe ar intra într-o traistă, cîte traiste într-un sac, cîţi asini şi cîte cămile ar trebui să poarte cîte doi saci şi văzuseră că în tot cuprinsul ţării nu putea creşte atîta grîu. Şi nu se putea găsi atîtea dobitoace, ca să îndeplinească făgăduiala dată meşterului care născocise îndemînaticul joc.

Şahul îşi dete seama cîtă dreptate avea bărînul său vizir cînd îl sfătuia să nu se prea grăbească. El plăti cu pungi de aur grîul care-i lipsea şi-şi zdruncină cumplit visteria. Iar altădată se gîndi mai mult pînă să ia o hotărîre.