De ce există durere sau suferinţă?
Şi dacă tot există ne este ea cu adevărat necesară?
Iată un posibil răspuns: «Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simţire (din simţuri), ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorinţa naturală a minţii lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simţire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor. Dar cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile.» (Filocalia, vol 3, Ed.Harisma, Bucureşti, 1994, ediţia a II-a, traducere Dumitru Stăniloaie, p.336)
Conform celor de mai sus, durerea apare în viaţa noastră de fiecare dată cînd, dintr-un motiv sau altul, ne îndepărtăm de Dumnezeu sau, altfel spus, căutăm plăcerea în lumea sensibilă ori materială. Atît timp cît vom dori să ne bucurăm de lucrurile lumii, această bucurie va fi urmată de suferinţă sau durere. Cei care vor să respecte legea lui Dumnezeu, chiar dacă la început suferă penitenţele unor asceze, prin care îşi eliberează mintea de plăcerea care provine din lumea sensibilă, vor găsi mai apoi bucuria care vine din comuniunea cu Dumnezeu, iar această bucurie nu va fi niciodată urmată de suferinţă.
Comentarii