Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o femeie bătrînă în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta tsampa modesta le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tînăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tînărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă, care mergea cu un pas egal:
- Maestre, unde mergem?
- Am ajuns, a răspuns maestrul.
- Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tînărul călugăr.
- Aici, acum. Am ajuns.
Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.”
Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.
Comentarii
Aşa spun şi eu mereu, trăiesc prezentul, încerc să mi-l fac cât mai drumos cu putinţă, trecutul rămâne trecut, viitorul va fi trăit momentul respectiv...
O noapte de vis!