Fantana

Nu pleca, îmi place să stau aşa, lipită de inima ta. Cînd mă îmbrăţişezi, închid ochii şi mă simt ca la mare… Am un sentiment de imensitate senină; sau poate e altfel, e ca şi cum aş bea apă. Cînd beau apă, mă simt bine, am realizat ceva important, deşi e atît de simplu… Niciodată nu am fost supărată pe apă; cînd vine prin robinet, miroase a clor, alteori e prea caldă sau prea rece. Dar contează? Ştii că apa locuieşte în gînd? Acolo are cel mai bun gust şi mă satură cu adevărat. În realitate, rar ne mai întîlnim aşa, cu adevărat. Mereu am impresia că îi lipseşte ceva sau că e locuită de străini care îi schimbă dispoziţia.

Ţi s-a întîmplat să ai un prieten bun, despre care să ştii că te iubeşte şi că te înţelege, că e alături chiar şi atunci cînd faci prostii? Dacă vine în vizită şi mai ai şi alţi musafiri, comunicarea aceea aparte, pe care o ai cu el, rămîne ascunsă, pentru că discuţiile sunt pentru toată lumea. De fapt, parcă sunt ale nimănui; zici că e bine pentru toţi, dar pierzi esenţialul. Adică timpul interior. Aşa e şi cu apa. Uneori, cînd vine la tine, mai întîlneşte pe alţii şi cînd o bei, nu mai vorbeşte doar cu tine… şi atunci nu mai poate să povestească. E doar un musafir. Dar cum să mă supăr pe ea? O aştept. O întîlnesc într-un izvor, la munte; sub ploaia de vară, în ochiul unui bob de rouă ce mă priveşte de pe o petală, în visul verde al unui lac ascuns între stînci…

Cea mai frumoasă întîlnire, în care ne-am cunoscut cu adevărat, a fost pe un tăpşan verde, unde era o fîntînă de piatră, acoperită de muşchi gros. Fîntîna avea marginile joase, groase, construite din piatră, cîndva, demult, iar asta îi dădea un aer prietenos; ca toate acele lucruri simple, desăvîrşite, ce nu par făcute de mîna omului şi lîngă care iarba, copacii, pietrele se simt în largul lor. Îmi părea prima fîntînă din lume; pe lîngă ea, toate celelalte erau imperfecte. Privind-o, parcă Îl vedeam pe Dumnezeu plimbîndu-se desculţ prin iarba înrourată şi hotărînd că în acel loc, pe lîngă pietrişul sclipitor, pădurea de pe marginea dealului, tufele de măceş, florile mărunte de săpunel, ar mai fi de folos şi o fîntînă. Privind apa din căuşul de piatră roasă de ploaie, am rămas fermecată. Era limpede cum nu văzusem nicicînd, se vedeau pietrele rotunde din adînc, iar lumina soarelui desena pe ele flori rotunde, de catifea. Am întins mîna şi am băut, mi-am răcorit faţa şi am băut iară. Da, era apa din gînd, era aşa cum o ştia sufletul meu, din începuturile lumii, poate...

Cum poţi spune despre apă că este gustoasă? Nici nu ştiu. Mulţi ani mam gîndit cum aş putea spune că era… Într-o zi, mi-am dat seama. Eram pe malul Dunării, într-un sat plin de soare şi fiindu-mi sete, am băut apă dintr-o fîntînă aflată pe marginea drumului. Era sălcie. Dar nu ea, apa, ci musafirii aceia nepoftiţi. Apa mi s-a părut doar tristă. Atunci am înţeles. Fîntîna lui Dumnezeu avea o apă… senină. O apă bucuroasă. Atunci cînd o beai, rîdea în hohote şi bucuria ei rămînea în tine; nu potolea doar setea, călătorea în gînd - acolo unde ar trebui să ajungă toate pe care le facem, pe care le trăim – şi potolea setea minţii, făcîndu-te fericit.

Ştii? Mama îmi spunea mereu că trebuie să faci totul bine, dar niciodată nu înţelegeam unde ar fi trebuit să ajung. Cine hotăra acest bine? Fiecare avea altă părere şi nu mai ştiam cine are dreptate. Cum să înţeleg cînd este ceva cu adevărat bine făcut sau imperfect? Cine hotăra asta? Habar nu aveam, aşa că întrebarea a persistat; de fapt, fiecare vrea să fie bun, iar cînd greşeşte, chiar dacă nu recunoaşte, chiar dacă nu ştie nimeni de greşeală, fiecare se întristează. Te-ai gîndit că se întîmplă aşa pentru că oamenii sunt curajoşi, chiar dacă nu îşi dau seama? Eu aşa m-am gîndit. Vezi, atunci cînd nu recunosc o greşeală, e ca şi cum te-ar ruga să îi ierţi, să ştergi din suflet imaginea aceea urîtă despre ei, să poată veni şi data viitoare la tine, la fel de senini. Ar putea fi şi altfel, dar cîţi oameni pot fi aşa cum sunt în gînd? De cîte ori, asemeni apei care trece, nu ne schimbăm, fiind noi înşine şi în acelaşi timp şi alţii, pentru că ei locuiesc în noi, fără să mai ştim asta?! Ne căutăm unii pe alţii, sperînd să fim cei adevăraţi. Fiecare vrea ca celălalt să fie cel adevărat; uneori, ni se pare că oamenii mint, dar ei vor sa pară că fac lucrurile bine şi să le mai dăm o şansă; adică speră; e un fel ciudat de a cere iertare sau de a spune: “ai încredere, într-o zi, voi face acele lucruri bine”. Ce simplu ar fi dacă s-ar hotărî deodată toţi să îşi accepte unii altora felul de a fi şi limitele şi încercările; n-ar mai fi teama asta de a nu fi iubit, de a ţi se întoarce spatele. De a te simţi sălciu. Ei, aşa sunt oamenii, dar asta vine din dorinţa aceea de a face totul bine.

Apa m-a învăţat să îmi dau seama dacă ceea ce am făcut este bine sau nu. Cînd bei apă adevărată, ea este bucuroasă şi te umple şi pe tine cu bucuria ei; şi eşti fericit. Cînd vrei ceva, e ca şi cum ţi-ar fi sete; şi bei. Dacă ceea ce ai făcut te umple de bucurie, înseamnă că nu ai greşit. E bine şi ai un sentiment de imensitate senină. Nu te uita aşa, dacă ai greşit, în adînc, acolo, departe, ceva e tulburat. Iar asta ştii prea bine.

Omul bea apă, iar apa este importantă, chiar dacă uneori e prea caldă, uneori prea rece. E bine să o aştepţi, să nu te superi niciodată pe ea. La fel şi cu oamenii. Într-o zi, cînd te aştepţi mai puţin, vine cel pe care privindu-l, totul devine simplu, pentru că el simte la fel; nu e musafir, nu vrea simple cuvinte, conversaţie; orice ai face şi oricum ai fi, în faţa ta este el, cel din gînd, care te iubeşte oricum. Fireşte că ştii, de aceea îmi place să stau lipită de inima ta, să ascult imensitatea aceea senină. Ce bine că nu ai plecat… cînd mă îmbrăţişezi, parcă beau apă din fîntîna lui Dumnezeu.