Uneori simţeam că inima îmi bate atît de tare, încît, e gata-gata să îmi iasă din piept... atunci cuvintele mi se opreau pe buze, şi explicaţiile ce mi se cereau, rămîneau în mine, lovindu-se de pereţii gîndurilor, într-un vacarm ce mă speria şi mai tare...
Pe vremea aceea, eram o fetiţă... o fetiţă... puţin mai ciudată... emotivă şi tăcută, destul de veselă de felul ei, dar care, de obicei, vorbea prea puţin despre sine...
Cei mari, aveau un obicei pe care nu îl înţelegeam... mă priveau de acolo de sus, spunîndu-mi fel de fel de lucruri, toate pe tonuri, ce semănau cu cioburile unui obiect spart... mii de cuvinte ascuţite, de vorbe răstite, de zgomote stridente şi asurzitoare coborau parcă pe neaşteptate, înfingîndu-se dezordonat în sufletul meu, ca nişte păsări violente şi înfometate, ce nu cunoşteau mila... nu mai spuneam nimic, lăsam capul în jos, aşteptînd să vină ziua cînd voi fi şi eu mare şi voi putea să răzbesc mai uşor prin asemenea zile ce îmi păreau că nu mai au sfîrşit... dar anii au trecut, am crescut, iar cei mari au rămas parcă tot acolo, uitîndu-se, cu sprîncenele încruntate, în acelaşi fel, iar cioburile vorbelor lor cad la fel de ascuţit şi de asurzitor, exact cînd mă aştept mai puţin...
Într-o zi, în casa noastră a apărut o doamnă. Era înaltă, foarte slabă, îmbrăcată în negru. Nu îmi aduc aminte chipul ei. Nu ştiu să fi fost frumoasă, nu ţin minte mai nimic despre ea... doar de mîinile albe, lungi, uscate, ce parcă pluteau peste obiecte, mîngîindu-le, îmi aduc aminte cu precizie... eram vrăjită, privindu-le... mîinile acelea semănau cu vocea doamnei, o voce caldă, deloc
Era profesoara de istorie şi se mutase cu serviciul în alt oraş; pînă să primească o locuinţă, cîteva săptămîni... a locuit la noi. Deşi îmi părea atît de minunată, am aflat că cei doi băieţi ai ei nu prea o luau în seamă, iar soţul o ignora cu totul... domnul doctor, şef de secţie, căruia, femeia aceasta ii părea lipsită de farmec şi senzualitate... nici nu o vedea...
Pentru mine, fiecare etapă a unei zile, alături de ea, avea un farmec nebănuit... dimineaţa, în locul agitaţiei şi a grabei care mă derutau mereu, făcîndu-mă să încep ziua cu regret, apăruse o stare nouă... ceaiul din căni era auriu, porţelanurile cîntau, mierea licărea ca soarele toamnei în borcan, hainele de şcoală erau deodată ale mele, drumul spre şcoală, plin de speranţe... amiaza era cea mai frumoasă... de pe balcon, casele erau poleite şi lîngă mine, cineva se bucura de hohotele ploii... apoi tăcerea... serile în care se furişa tăcerea, ca o pisica înţeleaptă, torcînd lîngă veioză... se auzeau doar paginile cărţilor citite pe îndelete, iar cărţile... erau vii... vii... ştia să privească... de parcă mi-ar fi citit gîndurile... cu drag, fără reproş... în preajma ei... nu mă simţeam niciodată în plus, gîndurile mele se deschideau sfioase, fără teamă, fără grija de a fi repezite... eram o fiinţă, eram o lumină, mi se îngăduia să exist, să ies la iveală, într-un dans abia schiţat, întrebător, ca şi cum, fără să văd prea bine, pipăiam totuşi lumea cu propriile mele întrebări, simţindu-i conturul, aspru şi nou, uşor agresiv, uşor presimţit, prin cine ştie ce vise...
Într-o zi, m-am oprit tăcută în faţa ei şi i-am întins, cu degetele tremurînde, o foaie de caiet, scrisă strîmb şi mîzgălită cu stiloul... era o poezie... a luat-o fără cuvinte, încet, a parcurs-o cu privirea, apoi m-a privit lung, în tăcere... zîmbea... "Cami, e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, pentru că aici, în hîrtiuţa aceasta, e sufleţelul tău, cum aş putea să-ţi mulţumesc...".
Era prima dată, cînd cineva mă lua în serios, cînd nu îmi spunea că mă joc, că nu mă pricep la nimic practic, că nu sunt aiurită, era prima dată cînd cineva spunea că ceea ce fac e bine, ba chiar mai mult,,, "deci iubirea există, îmi spuneam, deci nu mi se pare, deci sunt şi alţii care o văd, care nu ceartă... care...".
Nu am putut să îi spun nici un cuvînt, din tot ce simţeam, aş fi vrut să îi spun că eu îi mulţumesc, pentru că există, că eu o iubesc, aş fi vrut să îi sar de gît, să o îmbrăţişez, aş fi vrut să îi spun să nu plece, iar dacă pleacă... să mă ia cu ea, aş fi vrut să îi spun măcar să mai vină, să o mai văd, cîte aş fi vrut să îi spun... nu am putut rosti o vorbă... cred că m-am înroşit şi în sinea mea speram cu disperare să înţeleagă ea pentru mine şi restul... şi peste ani, tot mai simt acel regret că nu am putut să îi spun nimic...
Dar ea a fost desăvîrşită... în puţinul timp care îi mai rămăsese, a stat aproape mereu numai cu mine şi mi-a vorbit, şi m-a privit, şi m-a mîngîiat şi cînd a plecat, aveam atîtea lacrimi în ochi şi sufletul plin şi atîta înţelepciune că mi-au ajuns mulţi ani după aceea...
La plecare, mi-a spus... că eu am ajutat-o să se regăsească şi că voi înţelege aceasta... mai tîrziu... Da, am înţeles mai tîrziu... am înţeles că nimic din ceea ce face un om, din ce înfăptuieşte sau creează, nu se vede, nu se aude, nu respiră, dacă nu are picătura aceea de suflet, nimic nu rămîne... nu aduce bucurie, nu mîngîie pe nimeni, totul se risipeşte, ca nisipul luat de vînt... da, o carte, o casă, o şosea, toate pier...
De atunci am învăţat să am un fel de a privi, din înăuntrul meu, aşa mi-am ales de atunci cărţile, obiectele din casă, cuvintele, prietenii, micile bucurii, răspunsurile, întrebările... căutîndu-mă în ele... pe mine...
Adevărata înţelepciune... pentru mine e o doamnă înaltă şi îmbrăcată în negru, cu degete lungi şi sensibile, cu vocea scăzută, al cărei chip nu îl ţin minte, dar care, a ştiut , nu să îmi controleze temele la matematică, ci să audă cîntecul ascuns în sufletul meu mic şi speriat... Adevărata înţelepciune... o doamnă ce vine în vizită, poate o dată în viaţă şi pe care, unii o văd ca pe un musafir oarecare, alţii... ca pe acea prezenţă ce ar putea să le schimbe viaţa la plecare.
... Poate că nu mereu ea arată la fel, de aceea, e bine să privim cu atenţie, cu multă atenţie, ca nu cumva, pe lîngă noi să treacă tocmai cea care ar putea să ne răspundă la întrebările sufletului, tocmai doamna Înţelepciune, iar noi, grăbiţi cum sîntem, să nu băgăm de seamă...
Comentarii