Valsul

Ador muntele pentru că are atîtea mistere! Încerc să-l pătrund cît mai adînc şi mă trezesc că am ajuns pe vîrf. Cu părul despletit, simt adierea vîntului. Acesta mă pătrunde şi simt cum mă incită, cum mă provoacă la un dans magic. Doar eu şi el. Îmi răsfiră părul, îmi mîngîie faţa – ca nişte sărutări şoptite, apoi îmi sărută buzele cu o adiere apăsată, fulgerătoare. Ochii îmi scînteiau de plăcere simţind cum plutim. Trupul meu frămînta de plăcere, unduindu-mă în ritm cu el, apoi ne strangem în braţe pînă cînd... mă contopesc cu el. Simt cum plutim spre un alt tărîm, în căutarea luminii. Ajungînd aproape de lumină, îi ofer mîna şi simt cum mă arde, apoi mă aruncă în locul de unde am plecat. Ajunsă pe vîrful muntelui, în singurătate, încep să mă joc.

Priveam cerul plin de nori pufoşi ce formau litere, apoi cuvinte. Tot cerul îmi aparţine, dojenindu-mă sau, după nevoie, luîndu-mi apărarea. Iar tu, iubite vînt, ţi-ai înfipt degetele în părul meu şi te-ai opus creşterii mele, ca făptura creatoare după reguli omeneşti. Voiai să mă înveţi regulile tale, creînd împreună cu tine adieri şi şoapte prin crengile copacilor. Îmi striga numele din piscul muntelui, şi-mi scria numele în văi, pe fiecare fir de iarbă, făcînd izvoarele să susure la glasul lui, iar fiecare picătură purta în ea o mare de iubire.

Ecoul glasului pătrunde în peşteri, iar stalactitele răspund cu rezonanţă acestei muzici îmbătătoare, în timp ce stalagmitele, cu un bas, răspund acompaniind în ritm.

Beat de iubire, uiţi de tine, iubitul meu, iar ochii tăi se vor stinge în tăcere. Melodia se stinge şi ea uşor, iar zîmbetul tău se transformă în lumină.

Singură pe vîrful muntelui, cu pletele răvăşite de vînt, îmi desfac braţele şi, simţindu-ţi îmbrăţişarea prin adieri suave, strig către cer: te iubesc albastru!