Focul iubirii pure, amplificat prin centrarea în inimă va „aprinde” sufletul. Aşa cum căldura primăverii trezeşte la viaţă mugurii şi împodobeşte Pământul, la fel, iubirea va conduce sufletul către Pomul Vieţii. Trezirea sufletului este înflorirea spirituală, este cea mai înaltă împlinire, este începutul şi sfârşitul oricărui drum. Înţelepţii, preoţii, poeţii, artiştii geniali au afirmat de-a lungul veacurilor că omul doarme, că tot ceea ce trăieşte este doar un vis şi că datoria lui este de a se trezi. Desigur, s-a speculat în fel şi chip somnul şi trezirea omului. Din punctul meu de vedere contează doar faptul că sufletul trebuie trezit, trebuie adus la Viaţă şi se pare că toată lumea este de acord cu acest lucru. Trebuie să avem curajul de a parcurge etapele prezentate mai sus fără să ne gândim la o recompensă şi lumina spiritului ni se va dezvălui treptat, într-un mod unic, specific inimii fiecăruia în parte, tot aşa cum soarele răsare lent şi în fiecare zi altfel.
Cheile de la maşină, o şosetă pereche, creionul, o oră, şansa unei promovări, startul într-o competiţie, o iubire, un animal de casă îndrăgit, minţile, o persoană iubită, viaţa... Toate pot fi, într-un moment sau altul pierdute. Iluzia acaparatoare a cruntului verb „a avea” se spulberă în faţa descoperirii că lucrurile şi persoanele pe care le iubim nu sunt ale noastre şi în ultimă instaţă, nici propria fiinţă nu ne aparţine. Felul în care fiecare persoană reuşeşte să-şi desfăşoare firul vieţii interioare dincolo de realitatea inevitabilă a pierderii face diferenţa dintre bărcile sufletului care, trecînd prin furtuni, îşi ating portul de destinaţie şi epavele care zac pe fundul oceanului în uitare, autocompătimire, depresie sau, pur şi simplu, durere surdă.
Dacă este posibil să trecem prin viaţă legaţi la ochi în faţa pierderilor inevitabile sau să le ocolim pentru o vreme îndelungată, există un moment în care temeliile raţiunii de a trăi sunt zdruncinate în esenţa lor. Acest moment este confruntarea cu pierderea propriei fiinţe. În faţa acestei contruntări, nu numai persoana în cauză, ci şi toţi cei apropriaţi sufleteşte sau contextual dau un pas înapoi. A vorbi despre suferinţă, despre lungul şir al pierderilor pînă la cea finală, reprezintă, pentru cei mai mulţi, o sarcină mult prea dificilă. Curajul de a fi natural, de a vorbi deschis desprea realitatea durerii şi a morţii fără a răni prin indiscreţie sau insensibilitate pare a fi o abilitatea rară, de care cei mai mulţi dintre noi ne-am dispensat cu uşurinţă, în încercarea de a păstra aparenţele unei lumi iluzorii, în care orice problemă se tratează profesionist, repede şi eficient, oricare ar fi costurile colaterale.
Totuşi dincolo de temeri şi incertitudini, dincolo de barierele ridicate în jurul unei realităţi devenită tabu, există nevoi ale inimii care aşteaptă să fie împlinite. Pentru cei care au ajuns în ultimul stadiu al vieţii, cel mai alinător tratament sunt persoanele care nu se grăbesc să vorbească, să dea sfaturi, cărora nu le este teamă să împartă momentele de tăcere, care ştiu să îşi ofere ajutorul concret în lucrurile mărunte ca şi în cele importante, fără a le invada intimitatea şi fără a le ştirbi nimic din demnitatea umană. Între teama de abandon şi nevoia unui sentiment de control al propriei vieţi, atitudinile şi experienţele individuale ale persoanelor care suferă de o boală incurabilă sunt extrem de diferite. Se cere o atenţie delicată pentru a înţelege care sunt ultimele nevoi şi dorinţe. Felul în care vor face acest ultim pas depinde, într-o mare măsură, de înţelegerea, curajul, deschiderea, sensibilitatea şi tactul celor care le sunt alături.
Pierderea unei vieţi este întotdeauna un cuţit cu două tăişuri, dintre care lama cea mai ascuţită taie în inima supravieţuitorilor. Trecînd de la uimire, protest, răzvrătire prin dezorietare şi depresie spre recuperare, etapele doliului, ca suferinţă a pierdererii unei persoane dragi, sunt mai uşor de stăbatut atunci cînd membrii familiei şi prietenii sunt alături, gata să asculte şi să ajute. Dar, de cele mai multe ori, cei dragi consideră că este de datoria lor să distragă atenţia celui care suferă sau sa-i accelereze recuperarea şi, cînd momentele dificile din preajma înmormîntării au trecut se grăbesc să-şi reia firul întrerupt al activităţilor sperînd că şi cel îndoliat va face la fel. În realitate, moartea unei persoane apropiate înseamnă pentru supravieţuitor nu numai un sfîrşit, ci şi un început – al vieţii pe care trebuie să o înţeleagă şi căreia trebuie să-i afle un nou sens.
Drumul fiecăruia prin perioada suferinţei după pierderea unei persoane iubite este un proces personal, care se desfăşoară după un orar unic, fără prescripţii sau legi şi care acaparează toate aspectele vieţii. Totuşi, în acest proces, sprijinul cuiva dispus să asculte, care nu evită să pronunţe numele celui decedat, dar nici nu insistă morbid asupra subiectului, care se deschide pînă la a-şi recunoaşte propriile temeri cu privire la moarte, dar poate şi să-şi împărtăşească alinător valorile şi credinţele, care îşi oferă ajutorul în aspectele importante, dar nu uită să-şi împartă timpul pentru o plimbare în parc sau o convorbire telefonică, devine un ajutor inestimabil în vindecarea rănilor şi adaptarea la o nouă viaţă. O felicitare, o vizită neaşteptată, ajutorul la unele treburi gospodăreşti şi, mai mult decît atît, constanţa tuturor acestor gesturi de atenţie fac diferenţa dintre prietenii statornici şi cei contextuali, care se îndepărtează cu repeziciune de orice le-ar putea tulbura echilibrul emoţional.
Istoria fiecărui om este o istorie a pierderilor, care odată cu lecţiile învăţate în şcoala suferinţei, poate fi rescrisă ca o istorie a regăsirilor. Fiecare confruntare cu durerea şi moartea unei fiinţe umane ne poate conduce la o reevaluare a propriilor valori, relaţii şi priorităţi. Ne aminteşte propria mortalitate, pentru ca regăsindu-ne pe noi înşine, să ne trăim mai înţelept, mai frumos şi mai deplin darul minunat al vieţii pe care am primit-o.
Există persoane care atunci cînd se află în preajma noastră ne creează o stare de disconfort sau pur şi simplu ne enervează.
Ar fi minunat dacă am urmări să ne schimbăm atitudinea faţă de ele în mod pozitiv. O astfel de relaţie care produce tensiuni în fiinţa noastră o putem transforma dacă ne modificăm percepţia în legătură cu ea. În loc să îndepărtăm acea persoană din viaţa noastră sau să ne chinuim să o schimbăm aşa cum vrem noi, ar fi mai bine să ne controlăm modul în care gîndim despre ea.
Putem începe prin a ne gîndi la ceea ce ne place la persoana respectivă sau la o situaţie în care s-a purtat frumos cu noi. Apoi să încercăm să nu o luăm ca pe un afront personal ceea ce face pentru că faptele şi cuvintele ei sînt o manifestare a personalităţii ei şi nu ceva îndreptat împotriva noastră. Dacă, în fiecare zi, gîndurile legate de acea persoană vor fi mai luminoase şi relaţia cu ea se va schimba în bine.
Un program pentru calculator face ceea ce ii spui tu sa faca, nu ceea ce vrei tu sa faca.
La originea oricarei erori care este atribuita computerului vei gasi cel putin doua greseli umane, incluzand-o pe aceea de a da vina pe computer.
Erorile nedetectabile sunt infinite in varietate, spre deosebire de erorile detectabile care sunt limitate prin definitie.
Daca constructorii ar face constructiile in felul in care programatorii concep programe, atunci prima ciocanitoare care ar veni, ar distruge civilizatia.
Toate computerele asteapta cu aceiasi viteza.
Unul din motivele pentru care computerele pot sa faca mai multa treaba decat oamenii este faptul ca nu trebuie sa se opreasca pentru a raspunde la telefon
Definitiile lui Murphy privind sistemele computerizate: Hardware: Acele parti ale sistemului pe care le poti lovi cu piciorul. Software: Acele parti ale sistemului care nu functioneaza. Hard disk: Acea componenta a sistemului care intepeneste in momentul cel mai nepotrivit cu putinta. Periferica: Acele componente care sunt incompatibile cu sistemul tau. Imprimanta: Acea componenta a sistemului care se blocheaza cand nu te uiti la ea. Cablu: Acea parte a sistemului care e prea scurta. Backup: O operatie care niciodata nu este efectuata la timp. Restaurare: O precedura care functioneaza perfect pana cand e nevoie de ea. Memorie: Acea parte a sistemului computerizat care este insuficienta. Mesaj de eroare: O solicitare de aprobare a distrugerii propriilor tale date. Fisier: Acea parte a sistemului care nu poate fi gasita. Procesor: Acea componenta a sistemului computerizat care este depasita tehnologic.
Un afisaj digital furnizeaza informatii gresite cu o precizie mai mare decat a fost posibil anterior.
Daca computerele devin prea puternice, le putem organiza intr-un comitet - asta o sa le termine.
Este mai usor sa adaptezi specificatia la program decat viceversa.
Nu exista limbaj in care sa fie cat de cat dificil sa se scrie un program prost.
Un computer face tot atatea greseli in doua secunde cat doi oameni care lucreaza in douazeci de ani.
Indiferent ce cauti pe internet, cel putin un site pornografic se va potrivi cu criteriile tale de cautare.
La multi ani multa sanatate si fericire le doresc celor care poarta astazi numele de Mihail si Gavril,fericirea si iubirea sa va umple sufletele pline de speranta
E usor sa vezi partea pozitiva a problemelor celorlalti.
Nici o problema nu este atat de mare incat sa nu poata fi incadrata undeva.
Prima regula a excavarii: Daca te afli intr-o groapa, opreste-te din sapat.
Omul este intotdeauna gata sa moara pentru o idee, cu conditia ca acea idee sa nu-i fie prea clara.
Daca te opresti sa gandesti, nu uita sa incepi din nou.
Sfatul este ceea ce cerem atunci cand stim deja raspunsul dar ne-am fi dorit sa nu-l fi stiut.
Furia generata de scrierea gresita a unui nume intr-o coloana este direct proportionala cu mediocritatea celui mentionat.
Cand incerci sa dovedesti cuiva ca o masina nu functioneaza, ea va functiona.
Daca te simti bine, nu fi ingrijorat, va trece.
Omul se impiedica uneori de adevar, dar cel mai adesea el se ridica si isi continua drumul.
Frumusetea are grosimea pielii, dar uratenia ajunge pana la os.
Suma inteligentei pe planeta este constanta, insa populatia se afla intr-o continua crestere.
Oportunitatea va bate la usa in cel mai putin oportun moment.
Pentru ca ceva sa devina curat, altceva trebuie sa devina murdar, dar poti murdari totul, fara sa cureti nimic.
Lucrurile care nu sunt egale cu nimic altceva, sunt egale intre ele.
Atata timp cat nu-ti pasa unde esti, nu te poti rataci.
Incercarea de a-ti spala masina provocand ploaie, nu va da rezultate.
Este imposibil ca un optimist sa fie placut surprins.
Legile adevarului in reportaje: Cu cat esti mai aproape de fapte, cu atat mai evidente sunt erorile din stirile riguroase care se refera la acea situatie. Cu cat esti mai departe de fapte, cu atat mai mult tinzi sa crezi stirile care se refera la acea situatie.
Cel mai bun mod de a-ti (re)aminti ceea ce ai fi vrut sa scrii este sa lipesti plicul in care ai pus scrisoarea.
Daca tot ceea ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur iti par cuie.
Legea entropiei: Daca pui o lingura de vin intr-un butoi cu apa de canal, obtii un butoi cu apa de canal. Daca pui o lingura de apa de canal intr-un butoi de vin, vei obtine apa de canal.
Cand o problema dispare, oamenii care lucreaza la rezolvarea ei nu dispar.
Secretul de a fi plicticos consta in a spune absolut totul.
Daca un obiect se poate imprumuta si sparge, atunci il vei imprumuta si il vei sparge.
Jiang Yuan avea zece fii - unul era cocoşat, altul avea picioarele infirme, un altul membrele descarnate, altul nu putea umbla, unul era dement, altul dezechilibrat mental, altul surd, un altul orb, altul mut şi unul a murit în închisoare.
Când Zigao a văzut asta, a întrebat: “Ce-aţi făcut, ca să meritaţi un asemenea ghinion?
Jiang Yuan a răspuns: “Toată viaţa mea n-am făcut nimic rău, dar am fost întotdeauna invidios pe alţii. Când oamenii fac ceva mai bine decât mine, sunt invidios. Îmi plac cei care mă laudă. Când aud că cineva a fâcut ceva fapte bune, am îndoieli, dar când aud că cineva a făcut lucruri rele, nu vorbesc niciodată despre asta. Când văd că alţii obţin avantaje, mă simt ca şi cum aş fi suferit vreo pierdere, dar când îi văd pe alţii pierzând ceva, am impresia că aş fi câştigat o avere.”
Zigao a suspinat: “Inima voastră e atât de rea. Nenorocul avut nu va fi singurul – întreaga familie v-ar putea fi distrusă.
Auzind aceasta, Jiang Yuan s-a întristat foarte tare. Zigao i-a spus: “Chiar dacă Cerul e departe de noi, el vede limpede ceea ce se întâmplă în lumea umană. Dacă vă puteţi îndrepta total greşelile, nenorocul vostru se va transforma în fericire. Nu e prea târziu să vă îndreptaţi”.
De atunci, Jiang Yuan a devenit prudent şi atent, hotărât să se corecteze. În câţiva ani, fiii săi s-au însănătoşit unul după celălalt..
Invidia îi face pe oameni acri. Şi mai rău încă e că îi face pe oameni să comită lucruri rele şi să supere Cerul. Invidia este manifestarea egocentrismului şi a egoismului. La început, Jiang Yuan era foarte invidios şi nu avea deloc compasiune. Din cauza asta, a trebuit să suporte consecinţele. După ce şi-a îndreptat cu adevărat greşelile, nenorocirea i s-a preschimbat în fericire. Exact cum spune o veche maximă: “ Familiile care acumulează fapte bune sunt hărăzite binecuvântărilor, în timp ce familiile care acumulează fapte rele, îşi atrag consecinţe nefaste.
Sîntem învăţaţi din fragedă pruncie să folosim numerele, să indicăm prin două, trei...degete ridicate victorios cîţi ani avem spre mîndria părinţilor şi încîntarea bunicilor. Apoi aflăm cum să operăm cu ele, calcule din ce în ce mai complicate, mai elaborate... Atît de fireşti, atît de obişnuite aceste numere... cîţi dintre noi îşi mai pun azi întrebări referitoare la apariţia, la semnificaţia lor?!
Cum au apărut?!... cine mai ştie?!... sînt la fel de vechi ca şi literele, ca şi omul, ca şi viaţa...
Numerele servesc în aparenţă numai la socotit, însă în vechime au oferit o bază preferenţială simbolisticii, numerele nu exprimau doar cantităţi ci mai ales idei şi forţe. Cu trecerea timpului, pe măsură ce omul a „evoluat” de la spiritual la material, de la ideatic la pragmatism, s-a pierdut încărcătura lor spirituală.
În antichitate se dezvoltase o adevărată ştiinţă a numerelor care depăşea simpla înţelegere
Platon le considera treapta cea mai înaltă a cunoaşterii şi esenţa armoniei cosmice şi interioare. Pentru Pitagora ele erau etape de atingere a acestei cunoaşteri. Este cunoscut celebrul aforism al lui Pitagora care afirmă că „totul este potrivit după număr”.
Boetius considera că orice cunoaştere supremă trece prin numere iar Nicolas Cusanus că erau cel mai bun mijloc de a atinge Adevărurile Divine.
Sfîntul Martin afirmă că numerele „sînt învelişul vizibil al fiinţelor”, „nu sînt simple expresii aritmetice, ci principii eterne comune cu adevărul”. Creaturile sînt ele însele numere, deoarece provin din Principiul Unu., ele se întorc la Principiu precum numerele la unitate: Dumnezeu este în toate precum unitatea în numere.
Conform unei tradiţii peule numărul este amăgirea misterului, el nu trebuie folosit în mod nepotrivit pentru că este produsul cuvîntului şi al semnului, mai misterios şi mai misterios decît componentele sale. De aceea nu se spuneau niciodată numărul copiilor pe care îi aveai, al bolilor, al posesiunilor, al anilor dacă îi ştiai. În schimb puteai număra cu încîntare lucrurile care nu te priveau. Explicaţia constă în credinţa că atunci cînd rosteai numele ca şi numerele care aveau legătură cu tine puneai în mişcare forţe care puneau în mişcare evenimente de necontrolat. ”Dovada? Dacă auzi un necunoscut care îţi pronunţă numele chemînd pe altcineva, un omonim, de ce te nelinişteşti? Ce parte din corpul tău a atins? Aceasta este forţa.” Cuvîntul a avut o mare influenţă asupra oamenilor, dar dacă eficacitatea cuvîntului este mare, cea a numărului o depăşeşte cu mult; dacă cuvîntul este explicaţia semnului, numărul este rădăcina secretă a acestuia, fiind deci mai puternic, mai misterios.
La azteci, fiecare număr are importanţă cosmică, fiecare este în legătură cu un zeu, o culoare, un punct din spaţiu.
Chinezii vedeau în interpretarea numerelor cheia spre armonia macrocosmică.
Mai aproape de noi, marele filosof Emanuell Kant spunea că „numărul este unitatea care rezultă din sinteza multiplului, el purcede dintr-o intuiţie oarecare de elemente omogene”(sau în relaţie). A sintetiza o sumă de informaţii putem afirma că este un rezultat al inteligenţei, a unui spirit uman care a reuşit să atingă o anumită treaptă divină.
Multiplii unui număr au în general aceeaşi semnificaţie ca şi numerele respective, ei fie că accentuează simbolul respectiv fie îl nuanţează. Există credinţa că fiecare număr tinde să genereze un număr superior, unu pe doi, doi pe trei etc, deoarece fiecare vrea să-şi depăşească limitele.
Victor Hugo a încifrat simbolismul antropomorfic al numărului în următorul vers „ Omul, cifră aleasă, cap august al numărului” (Legenda secolelor, Satirul).
Nu voi dezvolta acum mai mult acest subiect, urmînd a sintetiza ulterior simbolismul numerelor fundamentale. Sper că astfel v-am incitat spre căutare şi studiu, că v-am trezit dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acest subiect
Fiecare lucru din jurul nostru este în continuă schimbare. În fiecare zi soarele străluceşte peste o lume nouă. Ceea ce numim rutină este o zi plină de noi propuneri si oportunităţi. Dar noi nu percepem prea uşor că fiecare zi e diferită de celelalte şi nu numai din punct de vedere meteorologic.
***
Misticii spun că atunci cînd începem drumul nostru spiritual, vrem deseori să vorbim cu Dumnezeu – şi sfîrşim prin a nu auzi ce are El să ne spună.
***
Un părinte de la mănăstirea din Sceta se întîlni cu un tînăr care voia să urmeze calea spirituală. “Timp de un an de zile, dă bani oricui te insultă”, spuse părintele. Timp de douăsprezece luni, tînărul plăti de fiecare dată cînd era atacat. La sfîrşitul anului se întoarse la părinte pentru a învăţa care era pasul următor. “Du-te în oraş şi cumpără-mi de mîncare,” spuse părintele. Nici nu plecă bine tînărul, că părintele se deghiză în cerşetor şi, folosind o scurtătură pe care o cunoştea, se duse la porţile oraşului. Cînd omul se apropie, părintele începu să-l insulte. “E minunat!” spuse omul falsului cerşetor. “Un an întreg a trebuit să plătesc pe oricine mă insulta, iar acum pot fi jignit fără să plătesc un ban.” Auzind asta, părintele îşi scoase masca. “Eşti gata pentru pasul următor, pentru că ai învăţat să rîzi în faţă problemelor tale,” spuse el tînărului.
***
Un maestru avea sute de discipoli. Toţi se rugau la momentul cuvenit - cu excepţia unuia care era un beţiv. În ziua în care trăgea să moară, maestrul îl chemă pe discipolul “beţiv” lîngă el şi îi încredinţă toate secretele sale oculte. Ceilalţi discipoli se revoltară: ”E o ruşine! Am sacrificat totul pentru un maestru care nu este în stare să înţeleagă calităţile noastre,” spuseră. “A trebuit să încredinţez toate secretele omului pe care-l cunoşteam cel mai bine. Cei care par virtuoşi deseori îşi ascund vanitatea, orgoliul şi intoleranţa. Astfel, am ales unicul discipol cărui îi puteam vedea defectele: băutorul.”
"Tăcerea e de aur". E foarte adevărat. Dar tot atît de adevărat e că viaţa ne cere să vorbim, să ne exprimăm trăirile, să dăruim din ceea ce ştim, să comunicăm. Dacă analizăm problemele care apar între oameni, constatăm că marea majoritate apar pe fundalul unei lipse de comunicare reale, atente şi mature. Ce înseamnă comunicare matură? Aş zice că înseamnă să vorbeşti, să spui ce te doare, dar poate mai mult decît aceasta, înseamnă să asculţi. Comunicarea, oricît ar fi de sobră, presupune atenţie la celălalt, empatie şi răbdare.
Şi aici, şi în domeniul comunicării, e de dorit să se păstreze calea de mijloc: să vorbim ce, cît, şi cînd trebuie. Să tăcem cînd nu e nimic de spus. Să vorbim construind, nu distrugînd. Să ascultăm cu sufletul şi cu mintea deschise, conştientizînd mereu că prin orice om care îţi vorbeşte, îţi vorbeşte de fapt Dumnezeu. Şi este un serios motiv de regret să lăsăm mesajele divinului să treacă pe lîngă noi. E ca şi cum ne am rupe de întreg. E ca şi cum ne-am declara autosuficienţa. Pentru că ori de cîte ori uităm să-i ascultăm pe ceilalţi, mai punem o cărămidă la construcţia sumbră şi greu de dărîmat a egoismului nostru.
Am participat acum cîţiva ani la o frumoasă conferinţă despre comunicare. Mi-am notat atunci cîteva "idei-sfaturi de comunicare armonioasă", pe care vi le voi împărtăşi în cele ce urmează:
Tăceţi. Cultivaţi tăcerea cu seninătate şi perseverenţă.
Ascultaţi atent.
Fiţi mai puţin egocentrist.
Exersaţi pentru ascultarea cu atenţie.
Observaţi semnele şi semnalele non-verbale.
Stăpîniţi-vă.
Nu vă pregătiţi răspunsuri în timp ce vi se vorbeşte.
Ignoraţi ceea ce vă poate distrage atenţia.
Nu uitaţi că "Sînt două momente în viaţă cînd un om trebuie să se abţină de la speculaţii: cînd şi le poate permite şi cînd nu şi le poate permite".
Evitaţi flecăreala. Şi amintiţi-vă că "Dacă n-ar exista ascultători, cu siguranţă n-ar exista nici flecari".
Fiţi precum oglinzile, căci: "Oglinda reflectă fără să vorbească, pe cînd omul vorbeşte uneori fără să reflecteze."
Am primit acest minunat premiu de la o minunta doamna,mama,iubita…si speciala ,,Gabriella,,si ii multumesc din suflet,la randul meu il daruiesc lui nakudo pentru minunatele ei postri,lui geanina pentru versurile minunate cre ne umple sufletele de dragoste,pentru mariana si pentru toti cei care ma viziteaza,sa fiti iubiti .
Potrivit marelui istoric Zi Zhi Tong Jian, în timpul dinastiei Sui, a trăit un ofiţer de armată numit Jia Wang, din provincia Qi. El primi ordin să conducă gărzile ce escortau, spre capitală, pe Can Li şi alţi 70 de criminali.Toţi deţinuţii erau legaţi cu lanţuri. Ei escaladară munţi şi traversară râuri. După nenumărate încercări, în sfârşit, ajunseră într-un oraş numit Niao Yang. Acolo, Jia Wang le-a ordonat să se oprească, ca să se odihnească puţin. Deţinuţii, în grupuri de câte doi sau trei, se întinseră pe marginile unui drum lateral. Toţi se plângeau de greutăţile pe care le înduraseră. Gărzile care îi escortau erau, de asemenea, extenuaţi. Jia Wang îi privea şi nu mai putea să le îndure suferinţele. Îi adună pe toţi şi le zise: “Voi meritaţi pedeapsa, căci aţi încălcat legea ţării, dar oamenii care vă păzesc sunt nevinovaţi. Ei suferă aceleaşi greutăţi ca şi voi. Nu vă e ruşine?”
Cuvintele lui Jia Wang îi făcură pe deţinuţi să fie atât de ruşinaţi încât nu mai îndrăzniră să ridice capul. Jia Wang ordonă să le fie scoase lanţurile şi îi lăsă pe paznici să se întoarcă acasă. Jia Wang îi spuse lui Can Li şi celorlalţi deţinuţi: “Acum n-o să mai aveţi de îndurat greutatea lanţurilor şi paznicii nu va mai fi nevoie să vă urmeze, îndurând aceste încercări. Trebuie să vă duceţi în capitală singuri, dar trebuie să fiţi acolo la data stabilită, altfel, va trebui să mor pentru voi.”
Can Li şi ceilalţi criminali fură impresionaţi de sinceritatea lui Jia Wang. Ei spuseră toţi: ”Vă rugăm să nu vă faceţi griji. Aţi avut grijă de noi, aţi avut încredere în noi, nu ne vom încălca promisiunea. Cel ce îi va face vreun rău lui Jia Wang va muri de o moarte groaznică.”
Data stabilită sosi. Toţi criminalii ajunseră la timp, fără să fi fost măcar un singur fugar.
Când Împăratul Jian Yang auzi această poveste, fu foarte surprins. El îl convocă pe Jia Wang şi îl felicită pentru ceea ce făcuse. Îi adună, de asemenea, şi pe deţinuţi, soţiile şi copiii lor. Dădu o sărbătoare în cinstea lor şi le iertă crimele săvârşite. Împăratul dădu şi un decret: “Toţi ofiţerii guvernamentali trebuie să urmeze exemplul lui Jia Wang, cu scopul de a determina poporul de rând să se poarte virtuos. Poporul de rând trebuia să se poarte ca şi Can Li şi ceilalţi, persoanele rele să devină bune. Dacă asta se va întâmpla, lumea va fi mai paşnică şi va veni, cu siguranţă, o zi în care nu vor mai fi deloc crime.”
Socrate, ale cărui necazuri conjugale erau bine cunoscute, obişnuia să dea următorul sfat discipolilor:
- Să vă căsătoriţi neapărat. Dacă veţi nimeri o soţie bună, veţi fi fericiţi. Dacă veţi nimeri una rea, veţi deveni filosofi şi acest lucru poate folosi oricui!
***
Victor Hugo primi într-o zi o scrisoare care avea ca adresă numai următoarele cuvinte: „Celui mai mare poet al epocii”.
Fără să o deschidă, o trimise lui Lamartine.
Dar nici acesta nu a deschis-o, ci i-a trimis-o lui Victor Hugo.
Nu se ştie care dintre cei doi a deschis-o pînă la urmă.
***
La unul din cursurile ţinute în faţa studenţilor săi, matematicianul David Hilbert făcea următoarea constatare:
- Fiecare om are un anumit orizont, bine determinat. Îngustîndu-se şi devenind infim, acest orizont se transformă într-un punct. Atunci omul spune: „Acesta este punctul meu de vedere”.
***
Întrebat ce diferenţă există între bărbat, femeie şi aur, Pitagora răspunse:
- Aurul se pune la încercare cu focul, femeia cu aurul şi bărbatul cu femeia!
***
Un ziarist îl întrebă pe Mark Twain ce părere avea despre infern şi despre paradis. Acesta îi răspunse:
- Nu-mi pot exprima părerea, deoarece am prieteni şi într-unul şi într-altul. Prin urmare, trebuie să păstrez o perfectă neutralitate!
***
La a doua venire pe Pămînt, Iisus i-a întrebat pe oameni:
- Cine credeţi că sînt?
Iar ei i-au răspuns:
- Tu eşti manifestarea eschatologică a profunzimilor fiinţei noastre, eşti enigma în care găsim sensul ultim al relaţiilor interpersonale, eşti...
Sărbătoarea Sfintei Vineri, ţinută cu mare dragoste în spaţiul românesc, provine din cultul zeiţei romane Venera (latinescul "venere" însemnînd "ziua săptămînii dedicată lui Venus"), nimeni alta decît zeiţa frumuseţii şi a dragostei.
Pînă în veacul al XIX-lea sărbătoarea era numită Vinerea Mare de toamnă sau Vinerea celor 12 vineri, aceste denumiri folosindu-se chiar dacă sărbătoarea cădea într-o marţi. Auzindu-se de minunile săvîrşite de moaştele Sfintei Parascheva, aduse la Iaşi în 1641, sărbătoarea a mai fost numită şi Sfînta Vineri de la Iaşi, extrem de rar spunîndu-se altădată că pe 14 octombrie este sărbătoarea Sfintei Parascheva. În fond, nu e nimic greşit, din moment ce onomasticul grec "paraskevi" nu înseamnă altceva decît ..."a cincea zi a săptămînii", adică vineri!
Sfînta sau Maica Vineri era personificarea zilei de vineri, această zi, sub influenţa creştinismului, devenind cea mai importantă zi a săptămînii, evident după duminică. Sub chipul sfintei se ascund două personaje diametral opuse: o sfîntă creştină, diurnă, preponderent benefică, şi una nocturnă, cu precădere demonică (apropiată de Joimăriţa sau de Baba Cloanţa); era socotită stăpînă peste lumea femeilor, activităţile acestora, în special torsul, fiind riguros "controlate" de către sfîntă. Apărătoare a călătorilor, animalelor şi păsărilor, Sfînta Vineri dăruia, se zice, frumuseţe fetelor; apărea adesea în vis femeilor, spunîndu-le diverse leacuri băbeşti. Se pare că pe vremuri era cea mai importantă divinitate a femeilor, cele măritate fiind sub protecţia ei directă. Tocmai de aceea, în nici o vineri din an, inclusiv pe 14 octombrie, femeile nu aveau voie să toarcă, să spele rufe sau să prepare pîine. Se spune că femeile care se încumetau la aşa ceva erau orbite de către Sfînta Vineri sau erau lăsate văduve, sfînta fiind... văduvă. Dintre celelalte activităţi interzise amintim: spălatul pe cap (făceai viermi!), împrumutul din casă (seca sporul casei!), petrecerile şi "amestecătura trupească"! În schimb, erau recomandate, mai ales în Vinerea Mare, descîntatul ("seacă puterea bolii şi dă îndărăt") şi dereticatul prin casă.
Îndeobşte în Vinerea Mare se ţinea, mai ales de către femei, post, uneori făcîndu-se şi praznice, dîndu-se de pomană colaci şi mere; prin unele locuri se alegeau turmele şi se dădeau berbecii în oi, obicei numit "nunta oilor", fiind şi zi de soroc pentru ciobani şi pîndari. În general, oamenii nu lucrau „fiind rău de trăsnet, de grindină, de boli de ochi şi de cap". Despre femeile care îndrăzneau să coasă sau să toarcă pe 14 octombrie se credea că vor face negi pe mîini. Mulţi oameni îşi întorceau carul cu proţapul spre fundul ogrăzii, semn că se apropia iarna, apoi plecau prin tîrguri pentru a-şi cumpăra îmbrăcăminte groasă, existînd credinţa că la Vinerea Mare îşi cumpăra cojoc şi Sfîntul Soare. Dimineaţa, ciobanii urmăreau oile, sperînd că vor sta împrăştiate, semnul acesta indicînd o iarnă blîndă.
Aşadar, în "spatele" Sfintei Parascheva se află Sfînta Vineri din credinţele românilor, popularitatea de care se bucură astăzi Sfînta Parascheva datorîndu-se, în bună măsură, şi strămoaşei sale mitice. Rezumînd, reţinem doar că Sfînta Parascheva de azi cumulează trăsăturile unei străvechi divinităţi a naturii, devenită ulterior zeiţă a dragostei, precum şi elemente din cultul Maicii Domnului. Acestea, dar şi minunile moaştelor de la Iaşi, i-au adus faima binecunoscută!
Proverbul “Cerul şi pământul se află într-un ulcior” este o expresie chinezească scoasă din povestea paznicului Templului taoist Zhang Shen, din timpul dinastiei Donghan (25-220), care purta întotdeauna cu el un ulcior pentru licori, pe care-l numea lumea într-un ulcior sau “Ulciorul cerului”. De aceea, oamenii l-au numit “Domnul cu Ulciorul.”
La aproximativ 480 de kilometri de Chengdu, în provincia Sichuan, se află muntele Yuntai, care e un loc sacru pentru taoism. După analele taoiste, Zhang Daoling (34-156), care era numit şi Profesorul Zhengyitian, a dus 370 dintre discipolii săi să se cultive pe muntele Yuntai.
Puţin după aceea, el văzu că templul nu avea încă un paznic, aşa că îl desemnă pe Zhang Shen, un discipol, să fie paznic al Templului. Sub conducerea atentă a lui Zhang Shen, templul deveni din ce în ce mai prosper.
Trăia pe atunci un nobil numit Shi Cun care dorea puternic să cultive în taoism şi să devină nemuritor. El auzi că Zhang Daoling desemnase o zeitate numită Domnul cu Ulciorul drept paznic al Templului Yuntai şi se duse acolo să înveţe de la Domnul cu Ulciorul. În spatele acestei porecle e o poveste remarcabilă.
El descoperi că Zhang Shen avea întotdeauna la el un ulcior. Atunci când rostea o incantaţie, o întreagă lume se desfăşura în interiorul ulciorului, cu soare, lună, stele, cer albastru, pământ, munţi, copaci şi câmpii, flori, temple şi case, etc. Ceea ce era şi mai misterios era că în fiecare noapte, Zhang Shen îşi aşeza ulciorul pe pământ şi aluneca în el, după ce rostise incantaţiile ce-l făceau să se poată bucura de propria sa lume divină. El numea lumea sa din interiorul ulciorului “Ulciorul cerului.
În cele câteva mii de ani de istorie chineză, confucianismul, buddhismul şi taoismul au format o cultură divină şi au transmis numeroase poveşti despre cultivare. Oamenii care nu cred în zei pot gândi că acestea sunt poveşti cu zâne sau mituri, dar acestea sunt adevărate fapte istorice. Oamenii moderni folosesc expresia “O lume într-un ulcior” pentru a descrie un paradis taoist sau o lume de dincolo de lumea asta cenuşie obişnuită. Dacă noi ne putem schimba mentalităţile rigide, atunci poate că vom putea noi înşine să ne trezim într-o altă lume, ca şi cea din “Cerul şi Pământul într-un Ulcior. “
Toamna este unul din cele patru anotimpuri ale climei temperate. Este anotimpul care face legătura între vară şi iarnă
În emisfera nordică toamna începe în jurul lunilor august/septembrie pe când în emisfera sudică începutul toamnei este considerat în jurul lunii martie. În această perioadă frunzele foioaselor încep să cadă. Acestea se îngălbenesc, treptat capătă o culoare roşiatică sau brună după care cad. De aceea, în America de Nord toamna este numită şi fall însemnând cădere. Este anotimpul în care zilele devin din ce în ce mai scurte şi mai răcoroase, nopţile devin din ce în ce mai lungi şi mai friguroase iar în unele ţări precipitaţiile tind să crească treptat.
Asocierea toamnei cu tranziţia dintre vremea caldă şi rece şi în principal cu o culegătoare a dominat motivele toamnei şi imaginile ei caracteristice. În culturile vestice, personificările toamnei sunt de obicei frumoase, reprezentând de obicei o femeie frumoasă decorată cu fructe şi legume. Cele mai vechi culturi aveau sărbători speciale ale culesului, de multe ori cele mai importante sărbători în calendarele lor.
Toamna în poezie a fost des asociată cu melancolia. Posibilităţile verii au dispărut, iar răcoarea toamnei este la orizont. Cerul devine gri şi posomorât.
Cine nu are o casă acum nu-şi va mai clădi una,
Cine este acum singur, va rămâne aşa mult timp,
va veghea, va scrie şi va citi scrisori lungi
înapoi şi înainte pe bulevarde
va hoinări neliniştit, cât timp frunzele vor cădea.
În special în Statele Unite toamna este asociată cu "anotimpul Halloween-ului", cu o campanie de market foarte răspândită care îl promovează. Televiziunea, filmele, cărţile, costumele, decoraţiunile interioare şi industriile de confecţii folosesc această perioadă pentru a-şi promova produsele. Promoţiile încep cu primele zile ale lunii septembrie şi se încheie cu ziua de 31 octombrie, deoarece motivele lor îşi pierd rapid forţa după această perioadă.
Pe de altă parte, meteorologii asimilează lunile martie, aprile, mai (în emisfera sudică) respectiv lunile septembrie, octombrie, noiembrie (în emisfera nordică) cu toamna deoarece pe perioada acestui anotimp perioada de lumină este vizibil din ce în ce mai mică.
În timpul dinastiei Song, Su Shi muncea ca funcţionar în regiunea Guazhou, în partea de nord a râului, faţă în faţă cu templul Jinshan, care era pe partea cealaltă a râului. Su Shi purta adesea discuţii despre Zen şi Tao, cu abatele Templului Jinshan, Maestrul Foyin.
Într-o zi, Su Shi simţi că făcuse un mare progres în cultivarea Zen şi luă imediat pana, ca să scrie un poem despre asta. Apoi, îşi trimise servitorii să închirieze o barcă pentru a traversa râul şi a-i duce poemul Maestrului Foyin. Poemul spunea: ”Salut cerul in cer şi lumina strălucitoare care străluceşte deasupra lumii, cele opt vânturi nu mă mai pot mişca şi stau aşezat solemn în floarea de lotus violet-aurie” (“Cele opt vânturi” fac trimitere la cele opt feluri de împrejurări, cum ar fi interesele, capriciile, defăimarea, lauda, ridiculizarea, încercările şi fericirea).
După ce Maestrul Foyin citi poemul, luă o pensulă, scrise un cuvânt pe dosul hârtiei şi ceru servitorului lui Su să i-l ducă.
Su gândea că Maestrul Foyin făcuse elogiul nivelului său spiritual, înţelegerii şi cultivării sale în Zen, aşa că desfăcu grăbit hârtia, dar nu citi decât un cuvânt: ”Vanitate!”
Su Shi fu atât de afectat că se făcu vânăt la faţă şi închirie imediat o barcă pentru a traversa râul şi a merge dincolo să discute cu Maestrul Foyin. Când ajunse pe malul celălalt, văzu că poarta templului era complet închisă. Presupuse că Maestrul Foyin era înspăimântat. Când se apropie de poarta închisă a templului, văzu un bileţel pe care scria: “N-ai spus că nu mai eşti mişcat de cele opt vânturi? De ce ai sărit să traversezi râul cu vanitatea în vânt!?”
Su Shi se ruşină foarte tare şi făcu stânga-mprejur, urcă în barcă, acoperindu-şi faţa şi se întoarse în linişte acasă.
Nu facem noi adesea la fel ca el? Orice facem, vrem să auzim laudele celorlalţi şi suntem satisfăcuţi de noi înşine, când le obţinem! Atunci când alţii ne arată ce facem, suntem tulburaţi şi îi respingem instinctiv!
Vrem să ne spună toţi că suntem toleranţi şi mărinimoşi. Privind însă în urmă, am reuşit noi cu adevărat să fim astfel?
Trăia odată în provincia Jiangxi un domn pe nume Shu. El a predat timp de doi ani într-o şcoală tradiţională dintr-o altă provincie, după care s-a întors acasă cu un vapor, pe care mai era şi un alt om din localitatea sa. În timpul călătoriei, când vaporul făcu o escală, domnul Shu coborî pe mal să se plimbe puţin. Auzi o femeie plângând, se apropie de ea şi o întrebă de ce plânge. Femeia răspunse: “Plâng pentru că soţul meu datorează treisprezece uncii1 de argint (moneda acelei epoci) stăpânirii şi a hotărât să mă vândă pentru a-şi plăti datoria. Dacă eu plec, nu va mai fi nimeni care să se ocupe de bebeluşul meu şi acesta va muri fără îndoială.” Domnul Shu îi răspunse: “Oameni care călătoresc cu mine sunt toţi învăţători în şcoli particulare din provincia Jiangxi. Dacă fiecare persoană dă o uncie de argint problemele tale vor fi rezolvate.” Aşa că domnul Shu se întoarse pe vapor şi le povesti celorlalţi întâmplarea. Totuşi nici unuia dintre ei nu părea să-i pese. Atunci domnul Shu îi dărui femeii toate economiile sale din ultimii doi ani.
Când mai aveau 150 de km până acasă, domnul Shu îşi terminase toţi banii şi toată mâncarea. Oamenii care călătoreau cu el îşi băteau joc de “greşelile” lui. Unii mai compătimitori l-au invitat să împartă prânzul cu ei, dar domnul Shu nu îndrăznea să mănânce prea mult.
Când ajunse acasă îi spuse soţiei sale: “De două zile sunt înfometat! Pune repede ceva la fiert. “
Soţia sa îi răspunse: “Nu mai avem orez.” Domnul Shu spuse: “Du-te şi împrumută puţin de la vecinii noştri.” Soţia îi răspunse:” Am împrumutat de la vecini de mai multe ori şi te aşteptam, crezând că tu o să ne poţi plăti datoriile.”
Domnul Shu îi povesti soţiei sale ceea ce i se întâmplase în timpul călătoriei de întoarcere. Soţia sa spuse: “ În cazul ăsta o să mă duc să culeg nişte plante sălbatice, din care obişnuiam să mănânc în mai toate zilele.” Ea merse cu un coş pe munte şi culese câteva ierburi amare. Le găti cu nişte rădăcini şi mâncară.
În noaptea aceea, când merseră să se culce, auziră pe cineva spunând la fereastră: “Pentru că ai mâncat astăzi iarbă amară, vei avea anul viitor Primul dintre Învăţaţi” [Titlu acordat celui care iese primul la cel mai înalt examen Imperial]. Când auziră una ca asta amândoi se ridicară în grabă, se îmbrăcară şi se închinară în faţa cerurilor. Anul următor avură un fiu pe care-l botezară Shu Feng. Când crescu, el primi într-adevăr titlul de Primul dintre Învăţaţi.
Au fost o dată doi călugări care trăiau în provincia Sichuan. Unul dintre călugări era sărac, iar celălalt era bogat. Într-o zi călugărul sărac i-a spus celui bogat: ”Aş vrea să merg la Marea de Sud.” “Dar cum şi cu ce mijloc de transport?”, îl întrebă călugărul bogat. “Tot ce am nevoie este o sticlă şi un bol pentru cerşit” a răspuns călugărul sărac. Atunci călugărul bogat a spus: ”De-a lungul anilor am tot vrut să închiriez o corabie ca să merg şi eu acolo, dar nici până astăzi nu am putut să merg. Ce te face să crezi că tu vei reuşi?”
Un an mai târziu, cei doi călugări s-au întâlnit din nou, după întoarcerea călugărului sărac de la Marea de Sud. El i-a povestit călugărului bogat călătoria sa. Acesta s-a simţit ruşinat.
Celebrul scriitor al Dinastiei Qing, Peng Duanshu a povestit această întâmplare în opera sa: “Învăţătură către copiii mei”. Povestea sa ne dezvăluie următorul principiu:
Nu există lucruri uşoare sau grele pe lume. Atâta timp cât voi faceţi eforturi, lucrurile grele devin uşoare. Dacă nu faceţi nimic, lucrul cel mai uşor devine greu. Asta s-a dovedit adevărat cu învăţătura. Dacă voi studiaţi cu adevărat, atunci chiar şi subiectul cel mai greu devine uşor. Pe de altă parte, dacă nu vreţi să studiaţi, atunci sarcina cea mai uşoară devine grea. Dacă cineva contează doar pe inteligenţa şi cunoştinţele sale şi refuză să studieze atunci acea persoană îşi distruge viitorul. Cei care refuză să fie descurajaţi de inteligenţa şi capacităţile lor limitate şi continuă să studieze vor obţine succesul datorită eforturilor lor.
Am fost profund impresionat de această poveste. Când ne ocupăm de o treabă, dacă nu acţionăm şi nu ne concentrăm eforturile căutând “resurse” sau dacă ne amânăm acţiunile pe mai târziu, spunându-ne: ”De ce să nu aştept până mâine?” sau “o să fac mai târziu”, atunci noi nu suntem diferiţi de călugărul bogat care a aşteptat ani întregi pentru a închiria o corabie. Aşa cum se spune într-un vechi poem: “Mâine e mâine, câţi de mâine există? Dacă cineva aşteaptă mereu ziua de mâine pentru a face un lucru, el nu va realiza nimic în viaţa sa.”
Când mergem, noi facem un singur pas odată. Fiecare pas ne face să avansăm. Toate lucrurile mari vin din cele mici. Succesul vine datorită acumulărilor de eforturi progresive. Dacă vrem imediat lucruri mari, ignorându-le pe cele mici, atunci noi nu vom ajunge nicăieri, la fel ca şi călugărul bogat.
Într-o zi, în timp ce le preda discipolilor săi, Confucius nu s-a putut abţine să nu suspine: “N-am întâlnit niciodată încă, o persoană cu adevărat puternică.“
Tinerii săi discipoli considerară ciudate aceste cuvinte, deoarece ei credeau că discipoli precum Zilu şi tânărul Shen Cheng aveau o voinţă puternică. În special, Shen Cheng, pe cât de tânăr, pe atât de puternic, nu se compromitea niciodată cu uşurinţă. Chiar printre cei mai învârstă şi printre alţi discipoli, Shen Cheng nu-şi ascundea atitudinea dură. Toată lumea îi ceda, până la urmă.
Aşadar, când discipolii îl auziră pe Confucius suspinând că nu văzuse niciodată o persoană cu adevărat puternică, toţi răspunseră deodată: “Dacă vreţi să vorbiţi despre cineva puternic, Shen Cheng ar merita acest titlu.”
Confucius spuse: “Shen Cheng are numeroase dorinţe. Cum se poate spune că este puternic?”
Un discipol întrebă: “Shen Cheng nu seamănă cu cineva slab. Cum poate Maestrul să spună că are numeroase dorinţe? “
Confucius răspunse: “Aşa-zisele dorinţe nu înseamnă neapărat a alerga după bani. Pentru a spune mai simplu, o gândire egoistă care vă face să vă luptaţi pentru a obţine un avantaj asupra altora este o dorinţă. Chiar dacă Shen Cheng este drept, îi place să-şi arate superioritatea şi devine cu uşurinţă sentimental. Aceasta este în sine un fel de dorinţă. Cum se poate numi puternică o persoană ca el?”
Confucius continuă: "Adevărata forţă nu înseamnă să deţii superioritatea, ci e mai degrabă forţa de a îndura. Doar dacă dorinţele se află sub control, dacă nu se merge niciodată împotriva voinţei cerului, dacă ai un spirit coerent şi nu-ţi schimbi cu uşurinţă principiile, atunci eşti cineva puternic cu adevărat.”
Povestiri din China antică: Paradisul de dincolo de Piersicii Înfloriţi
Această povestire a avut loc în timpul perioadei Taiyuan a Dinastiei Jin (376-396 d.Hr.) în Wuling, un loc lângă lacul Dongting din sudul Chinei.
A existat pe atunci un om care trăia din pescuit. Într-o zi când se plimba cu barca de-a lungul unui râu, uitase cât de departe a mers deja. Deodată a zărit păduri de piersici înfloriţi pe malul râului, extinzându-se de la mal câteva sute de metri. Pădurile erau doar din piersici iar petalele florilor dansau colorate în aer. Dedesubtul copacilor iarba era de un verde frumos şi proaspăt.
Pescarul era foarte uimit. A vâslit barca înainte, întrebându-se cât de departe se întind pădurile. Către izvorul râului, acolo unde piersicii se răreau, a apărut un munte. La coasta muntelui a zărit o deschizătură prin care se vedea o lumina lucitoare. S-a dat jos din barcă şi a intrat prin deschizătura.
Deschizătura era destul de îngustă la început, doar cât să-i permită să treacă prin ea. Oricum, după câţiva paşi, în faţa sa se desfăşura o întreaga lume nouă. În faţa sa a apărut pământ întins cu case îngrijite, pământuri bogate, iazuri frumoase, duzi şi bambuşi plantaţi. Putea vedea drumuri care mergeau în toate direcţiile şi auzea cocoşi care cântau şi câini lătrând. Pe câmp lucrau bărbaţi şi femei ce erau îmbrăcaţi cu haine care cu siguranţa aparţineau unui pământ străin de cel din care provenea el. Bătrâni şi tineri, oamenii arătau cu toţii fericiţi şi lipsiţi de griji.
Ei au rămas surprinşi de apariţia pescarului. L-au întrebat de unde vine iar el le-a răspuns, explicându-le în detaliu. L-au invitat să le viziteze casele, au pregătit vin, au tăiat găini şi i-au gătit. Auzind de oaspete, toţi sătenii au venit să-l vadă.
Ei au explicat că: “Strămoşii noştri au venit pe acest pământ izolat cu familiile şi prietenii lor pentru a scăpa de neliniştea din timpul dinastiei Qin (221-206 î.Hr.). De atunci nu au mai plecat, aşa că au pierdut legătura cu lumea de dinafară.” L-au întrebat pe pescar în ce perioada se aflau – nu ştiau de dinastiile Han şi Wei care au urmat şi nici de dinastia Jin care domnea în prezent. Pescarul le-a povestit ceea ce ştia, iar ei au ascultat cu mult interes.
Şi alţi localnici l-au invitat în casele lor şi l-au cinstit cu vin şi mâncare.
După câteva zile, pescarul era pregătit de plecare. Sătenii i-au cerut: “Te rugam, nu spune lumii de din afara de noi.”
Ieşind prin deschizătură, pescarul şi-a regăsit barca. Pe drumul de întoarcere, a încercat sa memoreze cat de multe repere a putut. După ce s-a întors acasă, a mers în vizita la oficialii locului şi le-a povestit ce i se întâmplase. Oficialii au trimis oameni să îl urmeze în reconstituirea drumului după reperele pe care le luase. Dar la puţin timp, a pierdut reperele şi nu a putut găsi drumul înapoi către acel sat.
Un nobil pe nume Liu Ziji din ţinutul nordic Nanyang a auzit aceasta poveste şi a făcut un plan de căutare a acelui loc. Dar nu a fost în stare să-l ducă la îndeplinire, murind la puţin timp de boala.
De atunci nimeni nu a mai întrebat de Paradisul de dincolo de Piersicii Înfloriţi.
Sursa: “Tao Hua Yuan Ji” (“În Paradisul de dincolo de Piersicii Înfloriţi”) de Tao Yuanming (aprox. 365-427), poet. Aceasta povestire a dat naştere expresiei chinezesti “Shiwai Taoyuan” (“paradisul piersicilor din alta lume”), simbolizând un loc ideal al păcii şi armoniei veşnice.
Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept "Casa celor 1000 de oglinzi". Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflînd de acest loc, s-a hotărît să-l viziteze. Cînd a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiusele ridicate şi dînd din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zîmbit, şi a primit înapoi 1000 de zîmbete, la fel de calde şi prietenoase. Cînd a plecat, s-a gîndit: "Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!"
În acelaşi sat, alt cîine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărît şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Cînd a văzut 1000 de cîini neprietenoşi uitîndu-se la el, s-a speriat şi s-a zbîrlit pe spate, mîrîind. Cînd ceilati 1000 de cîini au început şi ei să mîrîie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gîndit: "E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată".
Toate chipurile sînt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întîlneşti?
Voievodul plecă de la fereastră şi abia a doua zi se mai uită afară. Acolo ce să vadă ? Zeci şi zeci, sute şi sute, mii şi mii de asini încărcaţi cu cîte doi saci de grîu, intrau pe-o poartă a palatului şi ieşeau pe cealaltă; ciudatul vrăjitor cu unghii luminoase era acolo, şi-n jurul său o ceată de dregători ai curţii. Ochii şi dinţii îi străluceau în scîntei de bucurie drăcească. El numără asinii, arăta în catastif celui mai bătrîn dintre curteni, acesta dădea din cap în semn că aşa e şi alte cete de dobitoace luau drumul depărtărilor.
- Dar ce fac oamenii ăştia, Vizire?
- Plătim datoria străinului, Măria Ta!
- Aţi numărat bine?
- Bine, prea bine, dar prea tîrziu, vai!
Tînărul şah păli puţin, scrîşni din dinţi, apoi ca să nu pară că se căieşte porunci:
- Să i se dea tot ce i se cuvine!... Vorba mea e vorbă. Şi nu se mai uită în curte vreo trei zile, căci îl durea inima să vadă atîta avuţie pierdută.
A patra zi, cu inima strînsă de-o teamă necunoscută se apropie iar de fereastră. Dar nu-i venea să creadă ochilor. Îşi frecă pleoapele, se mai uită odată dacă nu se înşelase: din zare pînă-n zare numai cămile încărcate cu saci de grîu şi piticul cu haine bălţate era în curte şi prin faţa lui treceau poveri-poveri peste cocoaşele înaltelor dobitoace. Iar curteanul cel bătrîn se uita în catastiful străinului şi dădea mereu din cap că e aşa.
- Vizire, ce e asta?
- Plătim datoria străinului, Măria Ta!
- Aţi înnebunit?
- Am urmat porunca Măriei Tale!
- Cum?... Am spus să i se dea un bob de grîu, îndoit de şaizeci şi patru de ori, din pătrăţel în pătrăţel!
- Nici nu i s-a dat mai mult! Şi nu i s-a dat nici măcar a zecea parte din ceea ce i se cuvine!
Şahul chemă un învăţat şi începură să socotească laolaltă cu vizirul. Cîte boabe de grîu ieşiră pînă la urmă, nu vă mai spun, ca să nu vă luaţi cu mîinile de cap, cum au făcut cei fruntaşi ai împărăţiei persane. Socotiră cam cîte boabe ar intra într-o traistă, cîte traiste într-un sac, cîţi asini şi cîte cămile ar trebui să poarte cîte doi saci şi văzuseră că în tot cuprinsul ţării nu putea creşte atîta grîu. Şi nu se putea găsi atîtea dobitoace, ca să îndeplinească făgăduiala dată meşterului care născocise îndemînaticul joc.
Şahul îşi dete seama cîtă dreptate avea bărînul său vizir cînd îl sfătuia să nu se prea grăbească. El plăti cu pungi de aur grîul care-i lipsea şi-şi zdruncină cumplit visteria. Iar altădată se gîndi mai mult pînă să ia o hotărîre.
În Persia de mult, trăia un tînăr şah, pe care toate grijile şi bucuriile cîrmuirii nu-l desfătau îndeajuns, ci visa noi petreceri şi îndeletniciri. Îi era urît. În zadar îi spunea bătrînul său vizir că are multe de îndeplinit în împărăţia sa, că viaţa omului e prea scurtă pentru toate cîte sunt de făcut chiar într-o biată colibă de pusnic, necum în culmea unei ţări atît de întinse.
Tînărul şah era întotdeauna grăbit, repede se sătura de orice sărbătoare, tăia şi spînzura fără să se gîndească mult, răsplătea din belşug orice străin pribeag care îi aducea un cîntec nou, sticle colorate şi mătăsuri necunoscute.
- Nu te grăbi, Măria Ta, nu te prea grăbi! îi spunea înţeleptu-i sfetnic.
Iată că într-o zi pică la curte un omuleţ ciudat care cunoştea toate limbile pămîntului şi cînd vorbea, îi scăpărau scîntei din ochi, din dinţi şi din unghiile ascuţite. El se legă să născocească o petrecere pentru voievod, o petrecere fără surle şi dansuri, ci liniştită desfătare a minţii, în clipe de singurătate. Curînd aduse un joc pe care nu-l cunoştea nimeni şi anume şahul, care s-a păstrat în zilele noastre. Mult îi plăcu împăratului Persian această născocire.
De bucurie că va şti cum să-şi petreacă ceasurile de acum în colo, el spuse învăţatului străin că e gata să-i plătească oricît pentru nepreţuitul dar. Omuleţul se făcu că nu cere cine ştie ce, că el a vrut să fie numai pe placul Măriei Sale, şi că s-ar mulţumi cu un bob de grîu drept răsplată.
- Mi-ajunge un bob de grîu, Stăpîne. Dar să-i îndoieşti numărul din pătrăţel în pătrăţel, cîte despărţituri are măsuţa. Un bob de grîu în cel dintîi pătrat, două în al doilea, patru în al treilea, opt în al patrulea şi aşa mai departe. Dacă-mi dai ce-ţi cer, mă faci omul cel mai bogat din împărăţia Luminăţiei Tale.
- Să i se dea numai decît, porunci şahul Persiei.
- Nu te prea grăbi, Măria Ta îi spuse bătrînul vizir. Nu te prea grăbi ... Să nu fie prea mult!
- Ce-o să fie? Un pumn de grîu! răspunse Voievodul.
- Se prea poate. Dar să numărăm întîi. O mică socoteală nu strică!
- O traistă?
- Poate că mai mult!
- Un sac!
- Poate că mai mult!
- Eşti un bătrîn smintit şi atîta tot! Şi mai nebun sunt eu care stau de vorbă cu tine! Să se dea străinului cît grîu a cerut! Porunci Înălţimea Sa. Şi puse mîna pe sabie, ceea ce însemna că va tăia capul oricui ar îndrăzni să să crîcnească. Pe înserat, uitîndu-se pe fereastră, ce să vadă împăratul? Curtea era plină de saci iar în mijlocul lor şedea meşterul străin, privind cum zeci şi zeci de argaţi încarcă grîu pe umeri şi ies pe poarta palatului.
De multe ori avem senzaţia că e prea greu să ajungem să trăim la un nivel de putere foarte înalt. Nu e de noi, ne zicem, să fim nişte oameni foarte inteligenţi, foarte charismatici, mari compozitori sau artişti, mari inovatori, iar să fim sfinţi asta nici nu ne mai trece prin minte. Ne închipuim că pentru a ne desăvîrşi trebuie o putere de care nu dispunem. Aşteptăm, poate în viitor ceva se va schimba în bine, şi poate vom ajunge şi noi să trăim mai frumos şi mai înţelept. Însă lucrurile nu se schimbă peste noapte, natura nu face salturi. După o viaţă (sau mai multe) trăite în fel şi chip, să ajungi deodată la performanţe deosebite e greu, însă putem începe cu lucruri mici, făcute cu perseverenţă şi dragoste. Oricum e enorm de mult mai mult decît dacă am sta degeaba şi ne-am delăsa într-o tristă obişnuire cu situaţia. Decît să zicem: „De! asta este!”, mai bine facem eforturi mici. Oricum pentru a ajnge să facem lucruri mari, trebuie să începem cu cele mici, potrivit nivelului nostru. Un lucru mic făcut cu dragoste (altfel devine rutină) valorează mai mult decît unul mare făcut fără dragoste.
Acest mod de a acţiona cred că se poate aplica în multe domenii ale vieţii cu succes. De exemplu auzim lucruri ca: „Eu n-am timp să citesc cărţi, sînt un om ocupat!”. Însă este fals, deorece dacă acel om ar citi să zicem 10 pagini (adică 5 foi) dintr-o carte pe zi, într-un an de zile asta ar însemna cam 3600 de pagini, adică, presupunînd că s-ar citi numai cărţi de 400 de pagini, cam 9 cărţi pe an. În 10 ani, 90 de cărţi, adică suficient cît să citeşti şi să reciteşti cărţile religioase esenţiale ale omenirii, care ne pot ajuta foarte mult. Iar 5 foi pe zi e o cifră foarte mică. Iată cum „buturuga mică rastoarnă carul mare” (de ignoranţă). Evident dacă ni se trezeşte aspiraţia de a citi şi mai mult şi avem şi timpul necesar, nu trebuie să ne limităm la 5 foi pe zi.
Cred că se pot găsi o mulţime de alte aplicaţii totul e să fim sinceri cu noi şi inteligenţi.
Aşă că de-acum înainte nu are rost să ne mai amăgim spunînd că nu e de noi să ajungem la mari performanţe, sau să învinuim soarta ori trecutul, căci oricînd putem face lucruri mici, cu dragoste şi perseverenţă.
Succesul şi fericirea în viaţă nu depind de noroc, ci de atitudinea pe care noi o avem faţă de evenimentele pe care le întîmpinăm. Avînd o atitudine optimistă şi atrăgînd prin rezonanţă persoanele şi situaţiile cele mai favorabile, putem obţine ceea ce ne propunem. Nu trebuie să aşteptăm pasiv în speranţa că lucrurile se vor transforma de la sine; în schimb trebuie să acţionăm, să "lucrăm" cu propria noastră persoană, înlocuind teama cu o atitudine mai curajoasă, timiditatea cu îndrăzneala, pesimismul cu optimismul, etc. Din proprie experienţă pot să vă spun că aceasta se poate obţine angrenînd puterea voinţei, unele tehnici de relaxare şi tehnici care folosesc sugestiile pozitive, vizualizarea creatoare etc.
Iată cîteva sugestii specifice a căror eficienţă o puteţi testa, sau, dacă este cazul, creaţi-vă propriile sugestii: "Am totală încredere în mine însămi", "Sînt plină de curaj", "Sînt optimistă şi plină de resurse", "Sînt calmă, relaxată şi fericită". Vizualizaţi-vă plini de încredere, acţionînd exact aşa cum vă doriţi, făcînd faţă unor situaţii care anterior vă dădeau anxietate sau nelinişte. Dacă vă doriţi asta foarte mult, totul este posibil. Transformaţi dorinţele în voinţă şi veţi observa diferenţa de stare interioară. Şi mai ales nu deveniţi nefericiţi sau timizi încercînd mereu să aflaţi ce gîndesc alţii despre voi, nimic din ceea ce ar putea gîndi ceilalţi despre voi nu are o importanţă atît de mare, în comparaţie cu ceea ce gîndiţi voi despre voi înşivă şi modul în care acţionaţi. Atunci cînd veţi trăi sentimentul detaşării de preocuparea obsesivă de a şti ceea ce gîndesc alţii despre voi, vă veţi recîştiga liniştea interioară. În orice caz, evitaţi să vă comparaţi cu ceilalţi, să vă preocupaţi cu invidie de ceea ce fac ei. Adoptaţi o atitudine binevoitoare faţă de oameni. Nu neglijaţi acţiunea concretă: urmăriţi să realizaţi lucruri pe care altădată aţi fi ezitat să le realizaţi. Astfel, dacă de obicei aţi fi rămas retras şi tăcut în mijlocul unui grup de colegi sau chiar de prieteni, urmăriţi acum să participaţi de fiecare dată în mod activ la conversaţie şi chiar să vă susţineţi punctul de vedere. Puteţi recurge la ajutorul unor formule de autosugestie pozitivă, pe a căror eficacitate vă puteţi baza întocmai ca pe ajutorul unor vechi prieteni. De exemplu: "Realizez fără teamă această acţiune, avînd încredere deplină în mine însămi şi fără a fi influenţată de părerea celorlalţi". Şi iarăşi din proprie experienţă, vă pot spune că nu e necesar să îi schimbăm, să îi transformăm pe ceilalţi, ci este absolut şi imperios necesar, dacă ne dorim o viaţă mai fericită, să ne transformăm pe noi înşine. Pentru aceasta este important să vă promiteţi interior că veţi fi atît de puternici încît nimic nu vă va putea perturba pacea şi hotărîrea minţii de a reuşi: să faceţi astfel încît toţi prietenii voştri să simtă că există ceva de valoare în ei; să fiţi la fel de entuziaşti cu privire la succesul celorlalţi ca şi în privinţa propriului succes; să vă eliberaţi de greşelile trecutului şi să vă orientaţi către şansele viitorului.
"Dacă am face cu toţii lucrurile pe care sîntem capabili să le facem, ne-am uimi pe noi înşine". (Thomas Edison)
Şi dacă tot există ne este ea cu adevărat necesară?
Iată un posibil răspuns: «Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simţire (din simţuri), ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorinţa naturală a minţii lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simţire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor. Dar cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile.» (Filocalia, vol 3, Ed.Harisma, Bucureşti, 1994, ediţia a II-a, traducere Dumitru Stăniloaie, p.336)
Conform celor de mai sus, durerea apare în viaţa noastră de fiecare dată cînd, dintr-un motiv sau altul, ne îndepărtăm de Dumnezeu sau, altfel spus, căutăm plăcerea în lumea sensibilă ori materială. Atît timp cît vom dori să ne bucurăm de lucrurile lumii, această bucurie va fi urmată de suferinţă sau durere. Cei care vor să respecte legea lui Dumnezeu, chiar dacă la început suferă penitenţele unor asceze, prin care îşi eliberează mintea de plăcerea care provine din lumea sensibilă, vor găsi mai apoi bucuria care vine din comuniunea cu Dumnezeu, iar această bucurie nu va fi niciodată urmată de suferinţă.
ti multumesc ca existi; iti multumesc ca desi azi ploua de dimineata, pentru mine cerul a fost mai senin ca niciodata. Te imbratisez si iti trimit milioane de pupici.
O parte din sufletul meu a ajuns acum la tine prin intermediul acestei postari,sper ca iti plac trandafiri trimis on line,si te rog sa ii primesti,este cadoul meu pantru voi,LA MULTI ANIAlex ,Gabriella
Cînd privim un chip care zîmbeşte, în mod spontan ni se luminează şi nouă chipul şi sufletul captează o vibraţie tainică de bucurie şi prospeţime, indiferent de starea pe care o aveam mai înainte. Ce anume face să se producă această alchimizare spontană a sufletului? Ce putere poartă în el un zîmbet?
Uimitoare este simplitatea acestui gest şi efectul pe care îl produce, reacţia spontană a sufletului de a se regăsi cel mai uşor în starea de bucurie. Asta ne ajută să ne dăm seama că fericirea este de fapt starea firească, nativă a fiinţei umane. Un copil, nefiind încă pătruns de „grijile vieţii de zi cu zi” generate de preocupările minţii aşa-zis mature, ştie să se recunoască şi să se exprime cel mai bine prin zîmbet. Puritatea fiinţei sale se exprimă prin zîmbet. Cine poate rezista unui zîmbet de copil?
Şi totuşi toţi oamenii pot să zîmbească; de ce unii o fac mai des, alţii mai rar? Merită să reflectăm măcar din cînd în cînd asupra acestor lucruri, dacă mintea noastră tot este preocupată în permanenţă să analizeze. Să-i dăm acest subiect de meditaţie şi de fiecare dată să ţinem minte să zîmbim atunci cînd terminam „partea teoretică” conştientizînd că zîmbetul aparţine sufletului.
Şi totuşi ce taină poartă în el acest „zîmbet”? Cum putem afla acest mister?!?… Zîmbind; exersînd mereu şi mereu acest „banal reflex” ne putem da seama ce se ascunde în spatele simplităţii sale: poate e miezul fericirii, al iubirii, al bunătăţii, al bucuriei de a dărui, al jucăuşeniei, al spontaneităţii, al purităţii… Putem afla acestea dăruind acest miraculos zîmbet şi primind cu atenţie si cu recunoştinţă fiecare zîmbet care apare în preajma noastră. E cu siguranţă darul divin de a trăi cu sufletul mereu tînăr. Şi cine nu îşi doreşte să rămînă mereu într-o „tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără sfîrşit”. Să fie acesta leacul miraculos, „apa vie” din poveşti? Hm… îmi vine să zîmbesc!… şi e atît de simplu… şi de firesc…
Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o femeie bătrînă în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta tsampa modesta le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tînăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tînărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă, care mergea cu un pas egal:
- Maestre, unde mergem?
- Am ajuns, a răspuns maestrul.
- Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tînărul călugăr.
- Aici, acum. Am ajuns.
Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.”
Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.
Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhictectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de cîmp... În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate.
De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea:
Relaţiile interumane, în extraordinara lor complexitate, te aduc de multe ori în situaţia de a afirma că lumea în care trăim este o lume nedreaptă, o lume a concurenţei neloiale şi că semenii noştri sînt capabili să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge ambiţiile personale şi scopurile egoiste.
Dar oricît de ciudaţi în manifestări sau de incomozi ni s-ar putea părea uneori o parte dintre semenii noştri, în realitate oamenii sînt buni. Este dificil să admiţi acest lucru atunci cînd te cramponezi prea mult de dreptatea ta personală şi găseşti vina numai în ceilalţi. Ţinîndu-te la distanţă de cei pe care-i consideri vinovaţi şi judecînd lucrurile în mod superficial, cazi foarte uşor în capcana de a te considera nevinovat şi superior moral celorlalţi.
În astfel de situaţii comunicarea sinceră şi deschisă reprezintă cheia rezolvării tuturor conflictelor, în aparenţă de nerezolvat. Ea te ajută să îi cunoşti pe oameni într un mod mai profund şi să îi vezi în adevărata lor lumină. Astfel, vei descoperi că motivaţiile sau punctele lor diferite de vedere nu le contrazic pe ale tale, ci le nuanţează sau le întregesc, vei descoperi că de multe ori ai făcut presupuneri inutile şi că i-ai judecat greşit.
Oamenii sînt esenţialmente buni. Dar acesta este un secret pe care îl poţi afla doar deschizîndu-te în faţa experienţei.
"Cel mai grandios lucru în univers este un om bun care se luptă cu restriştea; totuşi este unul mai mare: acesta-i omul bun care îi vine în ajutor."
"Tot ce ţi se va părea că-i lucrul cel mai bun, să-ţi fie lege neînfrîntă."
"Binele absolut al naturii omeneşti este cuprins în pacea corpului şi a sufletului."
Pe bună dreptate Iubirea este infinită şi permanent nouă. Cu toate că de mii de ani fiecare generaţie a dat naştere la o mulţime de înţelepţi care au vorbit despre iubire, cîntînd ceea ce este şi ceea ce face, eu încă mai simt nevoia să scriu despre Iubire.
Oare de ce în programele şcolare încă n-a fost inclus pînă acum nici un obiect care să ne înveţe ce este Iubirea? De ce n-a apărut pînă acum nici o Universitate care să ne înveţe ce este Iubirea? Cînd învăţăm despre iubire studiind textele care au fost scrise despre iubire acum aproape nimeni nu spune „iată cum este iubirea !”, ci spunem „iată cum vedea cutare iubirea!”. Să fie oare iubirea o chestiune absolut personală? Să nu fie nimic în Iubire care să poate fi universal valabil? Şi dacă la un moment dat constatăm că ceva din ceea ce este Iubirea ne lipseşte cum am putea să facem ca să obţinem acel ceva, acea componentă fără de care Iubirea nu se poate manifesta?
Mos Fielding cel zgîrcit ajunge în final să-şi primească răsplata pe lumea cealaltă, şi se prezintă la Porţile Perlate. Acolo îl întîmpină Sf.Petru care îl salută foarte solemn şi-l conduce către noua sa reşedinţă.
Trecînd pe lîngă mai multe vile elegante, ei ajunseră în final la o baracă sărăcăcioasă, într-o fundătură. Fielding este foarte dezamăgit, şi întreabă: „De ce mi se dă tocmai mie o asemenea locuinţă nenorocită, cînd alţii stau în vile elegante?”
„Domnul meu”, răspunde Sf. Petru, „Din cît ai trimis, noi doar atît am putut construi”.
Am fost premiata de Gabriella,si daca am inteles eu bine trebuie sa il dau mai departe la 10 bloggeri,iar aceastia sunt:GEANINA,NAKUDO ,MARIANA,ANCKHIY,DARDINDAR,CORA,FLUTURAS
,GABRIELLA,MUGUR,PAUL,ii invit pe ceicare au fost premiati sa isi ridice premiul.va astept cu drag
Luna august este sub semnul soarelui.un soare ceva mai baland dar puternic,menit sa ajute plantele sa se maturizeze si sa faca rod.In alchimie se spunea ca acesta perioada, caracterizata din punct de vedere astrologic, de trecerea Soarelui din zodiac Racului in Leu,este moment foarte bun pentru desprinderea de si umbrele trecutului .Prezentul este de fapt locul unde putem vindeca ranile trecutului,unde putem fauri cu adevarat viitorul si mai ales,unde ne putem bucura si putem fii fericiti.
Luna august apar cele mai multe legume si fructe care sunt bine coapte si au efecte nutritive si energizante.
Tot luna august este raiul condimentelor si al plantelor medicinale aromatice care,mari iubitoare de caldura isi gasecs in soare din acesta perioada sprijunul pentru a se maturiza si pentru a devein apte de a fii utilizate in scopuri terapeutice.Busuioacul,menta,levantica,salvia,fenicul,anasonul,chimenul,angelica,branca-ursului sunt gata pentru a fi recoltate.Este momentul sa le cautam prin piete sau chiar sa le culegem noi pentru a ne pregati farmacia casei pentru tot anul.
August nu este insa doar o luna ideala a vacantei ci un ragaz minunat de reconfort sufletesc,de regasire de sine.
Plimbati-va pe o poteca de munte sau pe o alee ferita in parc si cautati sa priviti in acest timp cu inima nu cu mintea.Astfel veti descoperi spontan o parte din arta de a savura viata,nu prin intensificarea la maximum,pana la epuizare si saturare,a stimulilor cu care ne agreseaza ,ci amplificandu-ne capacitatea de a simti,in sensul bun al cuvantului.Apoi, aceasta plonjare in binefacatoarea tacere si in noi insine este un exceptional mijloc de reechilibrare sufleteasca.Pentru ca,odata atenuat tumultul simturilor,acea parte curate si luminoasa a sufletului,care exista in fiecare dintre noi,va iesi spontan la lumina.
Floarea luni augusta este coada-soricelului.
Va doresc o luna cat mai frumoasa si binefacatoare.
Mulţi oameni fac eforturi pentru a arăta cît mai bine. Dacă te preocupă prea mult aspectul tău atunci este necesar să vezi în tine însuţi dacă faci acest lucru pentru că aşa îţi doreşti tu sau este ceva impus din exterior. Sînt persoane cărora le place să impresioneze prin felul în care arată sau prin ce casă au sau prin ce funcţie deţin. Dacă toate aceste strădanii le fac pentru propria lor plăcere şi le-ar face chiar şi în condiţiile în care nu ar fi nimeni care să-i admire, atunci totul este în regulă. Dar dacă toate aceste reuşite sînt urmărite doar pentru a-i impresiona pe ceilalţi acestea te pot duce la suferinţă pentru că este foarte posibil să ajungi în situaţia de a face pe plac lumii şi nu sufletului tău.
Atunci când arăţi bine aceasta te ajută să te simţi mai bine. Dar atunci cînd te simţi cu adevărat bine aceasta se vede şi în exterior şi arăţi cu adevărat bine. Te simţi bine atunci cînd te iubeşti aşa cum eşti şi îţi urmezi inima.
Lumanarile ne lunmineaza serile si scot din rutina momentul unei cine.simbolizand viata,romantismul sau bogatia ele pot avea efect asupra atmosferei,asupra emotiilor pe care le resimtim si chiar asupra noastra,in general.
In secolele trecute lumanarile isi aveau locul lor in case,dar le rivalizau cu lampile pe ulei sau candele.Acestea erau constituite dintr-un fitil introdus in osanza de vita sau de oaie si erau considerate mult mai practice in comparative cu lumanarile.Cum lumina artificeala era atat de costisitaore.se pare ca flacarile din vatra au reprezentat o sursa pentru iluminarea meselor.
Dar dincolo de faptul ca lumina lor este placuta,lumanarile mai sunt apreciate si pentru latura lor magica.
Cunoasterea simbolurilor ascunse ale culorilor pe care le au lumanarile va poate schimba starea de spirit,iata semnificatia culorilor lumanarilor:
-lumanarea de culoare argintie neutralizeaza influientele negative,e poate fii folosita pentru dezvoltarea aptitdinilor,cel mai bun loc unde o putem aseza este o masuta joasa sau pe noptiera.
-lumanarea alba mai este numita si,,lumina ingerilor,,deoarece,conform legendei,ar fi fost oferita oamenilor de catre un arhanghel.are putere sa sporeasca abilitatile si este folosita in ritualurile de binecuvantare sau consacrare.
-lumanarea albastru deschis sunt bune pentru cei care sufera de depresie,este foarte utila intr-o decizie importanta pe care o avem de luat
-lumanarea maro ea poate localiza obiectele pierdute si poate fi un protector al animalelor domestice.
-lumanarea visinie este cunoscuta pentru stimularea spiritului si a gandirii.
-lumanarea gri este utilizata pentru eliminarea influentelor negative si este recunoscuta pentru virtutiile sale linistitoare.
-lumanarea galbena ea ne sporeste increderea in sine si magnetismul personal
-lumanarea galben-auriu are capacitatea de a convinge si de a manifesta o actiune sau un farmec
-lumanarea galben-verzui este recomandata pentru a mai domoli din pretentiile unei iubiri anxioasa sau din banuieli.
-lumanarea neagra este folosita pentru deochi sau impotriva raului sau a tristetii
-lumanarea portocalie simbolizeaza dragostea si prietenia,este aducatoare de curaj,forta si reusita in afaceri.
-lumanarea rosu-inchis ,ea trebuie folosita cu prudenta,deoarece poate provoca si efecte contrare,ne putem folosi de ea sa depasim unele obstacole financiare sau momente de mari de tensiune
-lumanarea roz simbolozeaza viata armonioasa,este asociata cu succesul si cucerirea amoroasa
-lumanarea rosie este folosita in ritualuri pentru fertilitate si de dragoste,simbolizeaza pasiune,dragoste,vigoare si curaj
-lumanarea verde reda fertilitatea,succesul si ambitia,ea permite cresterea potentialuilui psihic si ajuta la protejarea mediului in care traim.
Cateva idei culese din cartea,,magia culorilor sau initierea in cromoterapie,,de Carole La Pan
Daruiesc aceste premii unor oameni minunati cu care poti comunica indiferent de natura discutiei sau indifferent de ora,asa ca dragele mele va invite sa va ridicatii premiile:
Pentru NAKUDO care are un blog minunat si este o persoana sensibila
Pentru GEANINA.care ne incanta cu randurile ei minunate
Pentru MARIANA care scrie poezii deosebite
Pentru DARDINDAR care ne arata ce este mai bun in viata
Pentru FLUTURASpentru blogul ei foarte frumos si plin de postari minunate
Pentru GABRIELA,o persoana deosebita,si ea stie mai bine ca mine,si pentru cei doi ingerasi pe care ii are
Si ca sa nu uit sunt persoanele care vin in vizita la mine de fiecare data cand am postat ceva interesant,va imbratisez cu drag prieteni mei.
Daca am trai intr-o lume "pictata" numai in alb si negru am deveni mai agitati, mai nervosi si am suferi de mai multe afectiuni, cu siguranta. Chiar daca nu realizam efectele pe care culorile le au asupra psihicului si afectivitatii noastre, ar trebui sa incepem sa constientizam efectul terapeutic pe care acestea le au asupra noastra, eliberandu-ne de stres, imbunatatindu-ne sanatatea si facand lumea mai plina de lumina si de stralucire.
Sa demonstrat stiintific faptul ca lumina si culorile au efecte diferite asupra afectivitatii indivizilor. Reactiile si atitudinile fata de anumite tonuri de culoare sunt cauzate de puterea pe care culorile o "exercita" asupra psihicului nostru: ele ne pot calma, relaxa sau vindeca, sau ne pot face tristi, pot induce o stare de nervozitate etc. De asemenea, putem ghici calitatile sau defectele unei persoane in functie de preferintele pe care le are pentru anumite culori.
Negrul este non-culoarea formala si conventionala, aflata in antiteza cu verdele, care este culoarea vietii. De obicei, negrul este asociat cu moartea si durerea provocata de aceasta, dar, in unele tari - cum ar fi in China - ritualul mortii este simbolizat de culoarea alba. Albul simbolizeaza Luna, prin urmare feminitatea si puritatea. Rosul este culoarea pasiunii si a optimismului, care intensifica activitatea de orice fel, fiind considerata culoarea cea mai puternica. Ea induce vitalitate, curaj si incredere in sine. Dar poate simboliza si agresiunea sau pericolul. Unele culturi o asociaza cu masculinitatea. De exemplu, vechii egipteni isi pictau statuile ce reprezentau femei in alb, iar statuile ce reprezentau barbati in maro (considerat a fi un ton de rosu.) Rozul, format din alb si rosu, este o culoare feminina ca si albul, inducand comfort si relaxare. Portocaliul reprezinta ambitia, fiind o culoare rece prin comparatie cu rosul. Energia portocaliului ne face mai veseli si ne creste pofta de viata. Aceasta culoare este folosita ca mijloc terapeutic pentru a elimina starile de anxietate si pentru a introduce o nota de culoare in mediile terne, mohorate. Galbenul este considerat culoarea pozitiva prin excelenta, fiind cel mai aproape de lumina pura si stralucire. Este culoarea ce aduce oamenii laolalta - o culoare sociala - si in acelasi timp culoarea oamenilor inteligenti. Energia culorii galben ne ajuta sa gandim mai clar si ne stimuleaza interesul si curiozitatea. Este folosit in cromoterapie pentru a indeparta starile de stres si depresie. Verdele este recunoscut la nivel mondial ca fiind "culoarea care vindeca". Verdele simbolizeaza viata, cresterea si renasterea, fiind culoarea vegetatiei ce ne inconjoara pretutindeni. Este culoarea echilibrului si a autocontrolului. Chiar daca in anumite culturi albastrul a fost privit ca fiind culoarea cea mai apropiata de negru si tonurile inchise, o nuanta negativa prin urmare, albastrul desemneaza personalitatile idealiste si aduce liniste in suflet. Are un efect relaxant asupra sistemului nervos si este recomandata folosirea lui ca agent terapeutic in tulburarile somnului si odihnei. Maroul si griul sunt culori neutre, insa maroul este considerat a fi o culoare neutra calda, in timp ce griul este privit ca o culoare neutra rece.
Dacă nu te mulţumeşti cu puţin, primeşti mai mult: un detergent care scoate peste 1000 de pete la un preţ scăzut, un ceas elveţian cu care poţi stăpâni timpul, 360 de minute şi 50 de sms-uri gratuite pentru certuri şi împăcări spectaculoase, un mandat la preşedinţie pe 5 ani... De cele mai multe ori, nu ai conştiinţa iluziei publicităţii şi nu te doare irealitatea ei. Ajunge să pară normal şi puţin patetic să te întrebi dacă Moş Crăciun există şi dacă nu cumva poţi descoperi o metodă de a-l convinge, în Ajun, că tu ai fost cel mai cu-minte.
Cauţi argumente puternice, înveţi expresii celebre şi neologisme, oferi ajutor dezinteresat. Ai un singur răspuns pregătit care învinuieşte concurenţa şi vinde promisiunea unor rezolvări clare la probleme cu ipoteze necunoscute. Trăieşti prin definiţii şi clişee, convins că deţii adevăruri incontestabile. Curiozitatea nu te împinge să descoperi jocul cu mărgelele de sticlă, dar deschide uşi încuiate şi priveşte prin geamuri fumurii în casele vecinilor. Scopul scuză mijloacele: tu vrei doar să te întorci în paradisul din care ai fost izgonit. Erai un mic-mare zeu şi... E minunat că putem să ne aducem aminte şi lucruri pe care nu le-am trăit.
Eventualul succes ispiteşte. Promiţi să fii cel mai bun om din tine, dacă-l obţii fără prea mare efort. Apoi, ţi se pare normal să spui că ai uitat. La urma urmei e omenesc. Îţi consideri greşelile minore, îţi aperi faptele, te agăţi de ele în loc să le laşi să moară. Plus că tu doar glumeai şi nu-ţi pare rău de cei care nu au simţul umorului la fel de dezvoltat...
Şi, dacă în final nu primeşti cadoul dorit, nu te învinuieşti. Nu. Doar tu oricum eşti cel mai bun. Se poate să fi avut o zi proastă - parcă aşa ai citit în horoscop - sau Moş Crăciun are ceva cu tine... Nu degeaba ai simţit, ca un fin psiholog, privirea lui mai ciudată ca de obicei.
Spui că ai fost, din nou, o victimă a sistemului.
De fapt, tu nu faci decât să pui în scenă o piesă nereuşită... Nu trăieşti autentic pentru că nu ai înţeles ce posibilităţi reale există pentru tine şi mai ales pentru că nu ai găsit Adevărul ce se scunde în tine. Nu aştepta să primeşti aplauze. Nu le meriţi.
Mai bine apropie-te de tine, apropie-te de ceilalţi, există în, din şi pentru IUBIRE.
...
Şi încă ceva: singura promisiune să fie aceea de a-ţi respecta promisiunile...
Cu fiecare poartă deschisă în infinitul aşteptărilor de ieri, de azi, de mîine fugim tot mai mult de noi. E un joc alcătuit din trasee spre care ne îndeamnă voci străine. De cele mai multe ori alegerile pe care le facem sînt puerile. O cafea bună, o ţigară mentolată... sînt cîteva din măruntele clipe de răgaz pe care ni le permitem. E o nebunie de alergări şi de risipă de energie pe diferite culoare, ca în final să spunem că a mai trecut o zi. Soarele apune parcă prea repede, oare cînd a răsărit? Sînt atît de multe de făcut în puţinele ore pe care le avem la dispoziţie şi cît de insipidă ne e viaţa! Gura vorbeşte uneori fără noi, nici nu credem ce spunem. Întindem mîna să apucăm un colţ din lumea imaginară în care trăim veşnic nemulţumiţi. Upgrade-ul prezent în toate sectoarele activităţii noastre ne face mai mofturoşi, mai capricioşi şi mai străini de ce dorim cu adevărat. Am încurajat în cele din urmă marketingul şi am acceptat cu seninătate să ne lăsăm cumpăraţi ieftin. Cu ce ne alegem dacă ne ghidăm după falsele modele de ambalaje de pe piaţă? A fi original nu înseamnă a te integra în turma socială de vîrf, ci a te face remarcat ca individ. Şi nici măcar tendinţele despre care se face atîta tam-tam în lumea modei nu ne vor crea un stil şi o personalitate. Le avem deja dar le ascundem sub cojocul înşelător croit ca pentru un manechin. E tentant să intri în pielea cît mai multor personaje, ne bucurăm de complexitate, azi debutant, mîine consilier... dar întotdeauna va fi mai de apreciat omul potrivit aflat la locul potrivit. Cînd ştii ce arme posezi şi pentru ce lupţi, nu ajungi mai tîrziu să împrumuţi lux de la nimeni şi nu eşti nevoit să plăteşti cu lacrimi în ochi lanţul inevitabil de datorii. Există o logică în toate şi ea ne poate ajuta să trăim conform propriilor aspiraţii. De ce să nu ascultăm de glasurile noastre?
Poate că eu am fost mai rea decît tine şi poate eu te-am lovit prima. Poate eu nu am văzut niciodată albastrul ca tine. Poate eu trebuia să-ţi cer iertare. Poate din vina mea s-a spart vaza. Poate că, într-adevăr, n-ai căzut singur din leagăn, iar eu am ţipat degeaba. Poate ai avut întotdeauna dreptate. Dar de ce să recunosc? Mai bine te acuz pe tine. Tu eşti vinovat. Da, da. Ai auzit bine.
Tu eşti cel mai rău. Tu ai tras în mine. Tu nu ţi-ai cerut scuze. Tu ai spart vaza. Tu ai fost neatent şi te-ai lovit. Tu m-ai supărat. Tu! Tu! Tu!
N-am avut niciodată remuşcări. Şi chiar mă întreb: la urma urmei, de ce să nu fii tu?
Am primit aceste minunat cadou de la o persoana foarte deosebita si ii multumesc pe aceasta cale,si la randul meu daruies acest minunat cadou gabriellei si celor doi copii minunatii ioana si alexandru, si iti multumesc pentru ajutorul acordat,sa fiti fericite amandoua,va imbratisez cu drag
În timpuri străvechi, un rege a dat poruncă să fie amplasat pe mijlocul unui drum o piatră de mari dimensiuni. Apoi s-a ascuns, aşteptînd să vadă dacă cineva o va muta din drum. Au venit unii din cei mai mari dregători şi curteni de-ai regelui şi au trecut pur şi simplu pe lîngă bolovan, ocolindu-l. Mulţi au fost cei care l-au învinovăţit pe rege asupra faptului că nu are grijă să menţină deschise drumurile pentru trecere, dar nimeni nu a făcut nimic pentru a muta piatra din drum.
Într-o zi a venit un om simplu, cărînd un sac cu legume. Vazînd obstacolul care bara drumul, săteanul a lăsat jos povara şi a încercat să mute piatra din loc. După mult efort depus, după multe împingeri şi opintiri, el a reuşit în sfîrşit să o urnească din loc şi să o mute la marginea drumului.
Avînd intenţia să-şi continue drumul, luă la loc în spinare sacul cu legume pe care îl căra şi numai ce iată că văzu un sac plin cu bani în locul unde înainte stătea bolovanul. Sacul conţinea foarte mulţi bani şi un bileţel din partea regelui care indica faptul că aurul era pentru acela care se învrednicise să mute piatra din mijlocul drumului.
Astfel omul a învăţat ceva ce mulţi dintre noi nu înţelegem niciodată - Fiecare obstacol constituie totodată şi o oportunitate de a ne îmbunătăţi.
Cînd am deschis ochii în dimineaţa asta, motive serioase de bucurie s-au năpustit să mă convingă că viaţa e o minune: tavanul era tot sus, podeaua era unde o lăsasem, jos, pata dreptunghiulară de cer era prinsă ca de obicei de fereastră, albastră.
Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, ecouri de vise roz mă trăgeau încă de mînecă.
A trebuit să aleg. Prizonieratul meu între două lumi nu mai putea continua. Şi am ales.
Respectându-mi dorinţa, visele mi s-au ascuns sub pleoape, colorîndu-mi privirea.
Mă voi trezi: iată prima alegere.
Faină alegere: mă voi trezi।
Ma voi trezi ,ma asteapta o cana cu cafea calda si doua nepotele minunate si un sot deosebit.
A te accepta aşa cum eşti, chiar cu toate defectele tale, desigur cu dorinţa de a te transforma în bine, este un pas foarte important, adesea dureros şi foarte geu de realizat, pe care îl are de făcut orice om care aspiră la desăvîrşirea spirituală. Abia după ce l-ai făcut, poţi manifesta dorinţa de a te transforma, altfel vei avea probleme legate mai ales de aspecte egotice nepurificate îndestul.
Frica de a fi penibili sau ridicoli ne blochează, iar manifestarea curajului de a ne elibera sufletul de ceea ce ne apasă, este necesară. Acest prim pas nu poate fi făcut decît de către aceia care au destulă umilinţă; umilinţă adîncă, dublată de curajul necesar şi voinţa de a ne schimba în bine cu orice preţ, de a deveni mai buni, mai omenoşi şi mai fericiţi, ne poate fi de mare ajutor.
Adesea sîntem necruţători cu noi înşine, nu ne acordăm iertarea pentru greşeli, nu ne acceptăm cu defectele noastre, nu ne privim cu bunătate şi blîndeţe, sîntem profund nemulţumiţi de noi şi nu ne iubim. Paradoxal, considerăm aproape întotdeauna ca fiind vinovată de stările noastre proaste întreaga omenire; toţi şi toate par să comploteze împotriva noastră şi să ne împiedice să fim armonioşi şi fericiţi. „Numai ceilalţi sînt de vină”, ne spunem noi, „nu e drept, nu e drept!”.
Atunci apare întrebarea: „cum îi vom putea iubi şi accepta pe ceilalţi, dacă nu ne acceptăm şi nu ne iubim pe noi înşine?”
Dacă există în noi dorinţa de a ne schimba în bine şi de a merge înainte pe drumul evoluţiei noastre spirituale, dacă vom eradica din noi cu hotărîre gelozia, invidia şi lenea, avem şansa de a reuşi, cu condiţia să avem curajul să facem acest prim şi greu pas – a ne accepta aşa cum sîntem, cu toate defectele pe care le avem. Este greu, pentru că adesea egoul nostru nu ne va permite să conştientizăm aceste defecte, iar dacă nu le conştientiză, cum oare putem scăpa de ele ?
Mai întîi trebuie să ne acceptăm înfăţişarea, corpul fizic aşa cum este, considerîndu-l ca pe un dar divin. Să îl privim cu dragoste şi recunoştinţă, pentru că el ne este de mare ajutor în lupta pentru desăvîrşirea spirituală.
Mai putem apoi să ne raportăm la natură. Universul din care facem parte integrantă, ne acceptă exact aşa cum sîntem, tot aşa cum natura acceptă cu seninătate, spre exemplu, toţi copacii, indiferent de forma pe care o au aceştia.
Este apoi foarte important să ştim că Dumnezeu ne acceptă aşa cum sîntem. El nu doreşte de la noi decît să Îl iubim, doreşte numai iubirea noastră. Desigur, El ne va schimba, ne va transforma, ne va da şi puterea de care avem nevoie pentru această transformare, dar pentru asta, noi trebuie să-I dăruim iubirea noastră.
Să ne privim cu curaj în faţă, să ne analizăm cu obiectivitate defectele şi să începem să lucrăm pentru a le transforma în calităţi. Cum să facem practic acest lucru ? Dacă nu ne vine în minte nici o soluţie, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne inspire. El ne va ajuta fie direct, prin idei intuitive primite, fie prin cei din jurul nostru. Dacă nu reuşim să-I înţelegem mesajul, atunci va trebui să cerem ajutorul ghizilor noştri spirituali. Totul este să dorim cu ardoare să ne transformăm.
Un mare înţelept spunea că prietenia este expresia umană cea mai nobilă a dorinţei lui Dumnezeu de a-Şi arăta iubirea faţă de oameni. În postura de Tată ceresc, este normal să ne iubească, întrucît orice tată îşi iubeşte copiii. Dar prietenia capătă o expresie liberă şi imparţială a iubirii Sale infinite. Dumnezeu nu se îngrijeşte de copiii Săi doar prin rude, ci se manifestă prin fiecare prieten, oferindu-ne astfel posibilitatea să ne exprimăm la rîndul nostru iubirea necondiţionată din inimile noastre. Dacă iubirea faţă de o fiinţă de sex opus poate fi dictată de dorinţă, cea faţă de copii sau părinţi – de datorie, cea faţă de Dumnezeu – de teamă sau suferinţă, iubirea faţă de un prieten este liberă de orice condiţionare posibilă, căpătînd astfel cea mai curată expresie a sa. Adevărata prietenie, clădită pe temelia libertăţii şi egalităţii spirituale, este o formă ideală a reflexiei lui Dumnezeu. El se manifestă prin toţi cei din jurul nostru, dar încrederea în puritatea prietenilor ne face să le căutăm sfaturile. Prin vocea prieteniei te călăuzeşte Dumnezeu.
Cu siguranţă aţi întîlnit persoane de care nu v-aţi putut apropia sufleteşte nicicum, la fel ca şi fiinţe faţă de care v-aţi deschis spontan, ca şi cum i-aţi fi cunoscut de o viaţă. Aţi simţit spontan o căldură în interior, că aveţi ceva comun cu acea persoană, că aţi dori să comunicaţi cu ea mai mult, că aveţi ce să-i spuneţi, că aveţi ceva important de aflat de la ea. Misterioasele interacţiuni energetice dintre fiinţe ţin de afinităţi, caracter, personalitate, dar şi de un trecut comun, caracteristici sufleteşti asemănătoare ce-şi au originea în Legea atracţiei universale. Dacă planetele sînt atrase una de alta, dacă particulele elementare se atrag sau se resping, de ce s-ar sustrage fiinţele vii acestei forme a Voinţei divine ?
Nimeni nu-i perfect. Fiecare avem calităţi dar şi lipsuri, talente dar şi inhibiţii. De aceea căutăm în jurul nostru ceea ce ne lipseşte. De aceea avem nevoie de prieteni, dintr-o inconştientă şi profundă nevoie de unitate, de a ne împlini, de a redeveni întregi. În prietenia adevărată sîntem uniţi cu Dumnezeu.
Prietenia înseamnă în primul rînd expansiune, deschidere sufletească. „Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie” (Kalil Gibran – Profetul). Ralph Waldo Emerson spunea că singurul mod de a-ţi face un prieten este de a deveni unul. Ca şi iubirea, prietenia înseamnă mai ales a dărui. „Prietenia îşi dăruie parfumul tuturor şi se împlineşte prin aceasta”.
Acest nobil sentiment este însă uşor alterabil de egoism sau de dorinţe sexuale, de interese meschine sau de spiritul de turmă. A fi interesat de cineva doar pentru că este bogat sau influent, doar pentru că ai nevoie de ceva ce-ţi poate da, nu este prietenie, deoarece această „atracţie” dispare deîndată ce persoana respectivă îşi pierde statutul. La fel, a te apropia de cineva doar pentru că arată bine, nu este prietenie pentru că „atracţia” dispare odată cu aspectul exterior. Aşadar o măsură a prieteniei adevărate este timpul. Părintele Paisie de la Sihla îndemna la statornicia în cuvînt şi statornicia în prietenie.
Iată şi alte păreri despre prietenie:
Ceea ce face ca prieteniile să fie trainice şi le sporeşte farmecul e un sentiment care lipseşte iubirii: siguranţa (Honore de Balzac)
Prietenia e un singur suflet ce trăieşte în două corpuri (Aristotel)
Prietenia e comfortul inexprimabil de a te simţi în siguranţă cu o persoană, fără să trebuiască să-ţi drămuieşti gîndurile sau să-ţi cîntăreşti cuvintele (George Eliot)
Prietenia e atunci cînd tăcerea dintre două persoane e confortabilă (Dave Tyson Gentry)
Prietenii adevăraţi sînt cei pe care poţi să-i suni la 4 dimineaţa (Marlene Dietrich)
E uşor să fii prieten cu cei amabili. Dar a fi prietenul celui ce se crede duşmanul tău este chintesenţa oricărei religii (Mahatma Gandhi)
Profunzimea unei prietenii nu depinde de durata ei (Rabindranath Tagore)
Prietenul e cel lîngă care pot gîndi cu voce tare (R W Emerson)
Dumnezeu şi Sfîntul Petru au plecat într-o zi să facă o inspecţie prin Iad. Şi atît de uimit şi buimăcit a fost Sfîntul Petru de toate cîte a văzut pe acolo că s-a rătăcit de Dumnezeu şi nu mai ştia cum să iasă din Iad. Îşi spuse în sinea lui că a încurcat-o rău de tot; „dacă îşi dau dracii seama că nu mai ştie pe unde să ies afară din Iad ăştia sînt în stare să mă ţină aici pînă şi-o aminti Dumnezeu de mine”. Aşa că în loc să întrebe pe careva sau să rătăcească în neştire căutînd ieşirea, se apucă să măsoare o bucată de pămînt, să înfingă beţe şi să facă tot felul de calcule. Cînd îl vede Scaraoţchi rămîne uimit şi îşi trimite nişte drăcuşori să-l întrebe pe Sfîntul Petru ce tot face acolo.
"Iaca ce să fac. M-am gîndit că tare bine ar fi să existe şi aici în Iad o biserică."
Drăcuşorii au plecat imediat la Scaraoţchi să-i spună ce are de gînd să facă Sfîntul Petru. Îngrozit, acesta răspunse. "Mergeţi cît mai repede, luaţi-l pe sus şi scoateţi-l afară din Iad". Sfîntul Petru a dat să se împotrivească, le-a cerut să-l lase în pace să-şi termine treaba şi altele dintr-astea, dar în inima lui abia aştepta să se vadă afară din Iad.
***
Poate că într-adevăr lucrurile nu sînt ceea ce par a fi, dar probabil că nu sînt nici altceva.
Timpul nostru este tocmai acela cînd valoarea sa divină se afirmă mai limpede". Într-adevăr, dacă privim în urmă, la trecutul nostru, ne dăm seama că clipele în care ne simţeam cu adevărat vii, trăind în momentul prezent, erau de fapt acele clipe de fericire, de bucurie, pline de sentimente înălţătoare care ne făceau sufletul să se raporteze la Dumnezeu, fie că eram sau nu conştienţi de aceasta. Astfel de momente îmi apar ca nişte mici luminiţe strălucitoare şi vii într-o mare de negură, ca stelele care ne încîntă atît de mult pe cerul nopţii.
Timpul trece atît de repede pentru unii din noi pentru că nu ştim cum să-l trăim. Ne păcălim că nu avem timp, ne afundăm în datoriile pe care le avem faţă de serviciu, de familie, de prieteni, de fiinţele iubite, uitînd însă de Dumnezeu în fiecare clipă şi tocmai de aceea avem senzaţia că timpul ne fuge din mîini, că nu putem prinde în palme nici măcar o secundă. Iar pentru a ne aminti de Dumnezeu nu ne trebuie nici o condiţie specială. Putem să ne îndreptăm gîndurile către El oricînd, pe stradă, în autobuz, cînd gătim o mîncare sau în orice altă acţiune. Putem să rostim în gînd o rugăciune care ne place foarte mult sau pur şi simplu să ne focalizăm privirea pe lucrurile care ne înalţă sufletul, să ne uităm la cer, la florile din jur, la copacii care trăiesc alături de noi în loc să ne uităm la sutele de reclame din oraş sau la ce a mai apărut prin vitrinele magazinelor. Trăind în acest fel, viaţa noastră se va schimba încet-încet şi vom simţi nu numai că avem timp să îndeplinim tot ceea ce ne propunem, dar vom simţi că orice am face, timpul nostru va fi cu adevărat TRĂIT.
. Doar două lucruri sînt infinite: universul şi prostia omenească. Şi nu sînt sigur în legătură cu primul.
2. Sînt doar două moduri în care poţi să îţi trăieşti viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum orice este un miracol.
3. Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămîne anonim.
4. Dumnezeu este un adevăr universal.
5. Realitatea este doar o iluzie, însă una foarte persistentă.
6. Viaţa este un mister, nu o problemă care trebuie rezolvată.
7. Mintea intuitivă este un dar divin, iar mintea raţională este servitorul fidel al acesteia. Noi am creat o societate care onorează servitorul şi a uitat darul.
8. Este pur şi simplu un miracol că metodele moderne de învăţămînt nu au sugrumat încă pe de-a-ntregul curiozitatea sfîntă a cercetării; căci această plantă firavă cere, în afară de încurajare, în primul rînd libertate; fără aceasta ea piere negreşit. Este o mare greşeală să se creadă că bucuria de a privi şi de a căuta poate fi stimulată prin constrîngere şi prin apel la simţul datoriei.
9. Nu înţelegi un lucru pe deplin decît dacă poţi să i-l explici bunicii.
10. Pentru ca să fii un membru ireproşabil al unei turme de oi, mai întîi trebuie să fii o oaie.
11. Singura cale de a scăpa de efectul coruptibil al laudelor este să continui să lucrezi.
12. Sufletele mari au întîlnit întotdeauna opoziţie din partea minţilor mediocre.
13. Cel mai neinteligibil lucru despre lume este că e inteligibilă.
14. Doar viaţa ce o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită.
15. În veacul nostru materialist, singurii oameni de ştiinţă serioşi sînt oamenii profund religioşi.
16. Important este să nu te opreşti din a-ţi pune întrebări.
17. Gravitaţia nu este responsabilă pentru îndrăgostirea oamenilor.
18. Pune mîna pe o sobă fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut. Asta e relativitatea.
19. Nu a greşit hîtrul care a spus „Educaţia e ceea ce îţi rămîne după ce ai uitat tot ce ai învăţat la şcoală”.
20. Şcoala trebuie să urmărească tot timpul ca tînărul să părăsească băncile ei nu ca specialist, ci ca o personalitate armonioasă... Pe primul plan trebuie pusă totdeauna dezvoltarea capacităţii generale de gîndire şi de judecată independentă, şi nu dobîndirea de cunoştinţe de specialitate.
21. Dorinţa de a fi aprobat şi recunoscut este un mobil sănătos; însă dorinţa de a fi recunoscut drept mai bun, mai puternic sau mai inteligent decît semenul tău sau decît colegul tău de şcoală duce uşor la o conformaţie psihologică excesiv de egoistă, ce poate deveni păgubitoare pentru individ şi pentru comunitate. De aceea, şcoala şi educatorul trebuie să se ferească de a folosi metoda facilă a aţîţării ambiţiei individuale spre a-i face pe copii silitori la învăţătură.
22. Mie mi se pare că pentru o şcoală lucrul cel mai rău este să lucreze în principal cu metodele fricii, forţei şi autorităţii artificiale. Un asemenea tratament distruge sentimentele sănătoase, sinceritatea şi încrederea în sine ale tînărului. El produce supusul umil... Daţi în mîna educatorului cît mai puţine măsuri coercitive cu putinţă, astfel încît singură sursă a respectului tinerilor faţă de el să fie calităţile lui umane şi intelectuale.
23. Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Este simţămîntul ce stă la leagănul adevăratei arte şi ştiinţe. Cine nu îl cunoaşte, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune aşa, mort, iar ochii săi sînt închişi. Trăirea tainicului, chiar dacă amestecată cu frica, a produs şi religia. Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adînci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi, ce sînt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaştere şi acest simţămînt constituie adevărata religiozitate.
24. Este mai uşor să dezintegrezi un atom decît o prejudecată.
25. Dacă oamenii sînt buni doar pentru că se tem de o pedeapsă şi speră într-o răsplată, atunci sîntem, într-adevăr, o adunătură jalnică.
26. Idealurile care mi-au luminat calea şi din cînd în cînd mi-au dat curaj reînnoit de a întîmpina viaţa cu voioşie, au fost Bunătatea, Frumuseţea şi Adevărul. Banalele subiecte ale eforturilor umane, posesiilor, succesului exterior, luxului mi s-au părut întotdeauna demne de dispreţ.
27. Totul ar trebui să fie cît mai simplu cu putinţă, însă nu mai simplu de atît.
28. Nebunia: să faci acelaşi lucru de mai multe ori şi să aştepţi rezultate diferite.
29. Natura ne arată coada leului. Dar nu mă îndoiesc că leul aparţine naturii, chiar dacă nu ni se poate înfăţişa dintr-o dată în întregime din cauza mărimii sale enorme.
30. Nici o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de cunoştinţe la care a fost creată.
Am primit leapasa si mi fac datoria de a onora invitatia gabriellei
1 .Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici cel de-al patrulea rand. 1…aspru,nu mai sunt fetita de odinioare,sunt o femeie in toata regula.
2. Fara sa verificati , cat e ora? 2. 20.30
3. Verificati. 3. 20.40
4. Cum sunteti imbracat(a)? 4. pantaloni sport,tricou
5. Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati? 5. la bologul gabriellei
6. Ce zgomot auziti in afara de cel al calculatorului? 6. stirile la tv,unde se uita sotul
7. Cand ati iesit ultima data si pentru ce? 7. la amiaza la supermarchet
8. Ce ati visat ieri noaptea? 8. nimic ca am dormit foarte putin(caldura bat-o vina)
9. Cand ati ras ultima data? 9. acu 5 minute de pisica
10. Ce aveti pe peretzii incaperii unde suntetzi? 10. nimic ,doar varul colorat…
11. Daca ati deveni multimilionari peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara? 11. nu vreau sa fiu multimilionara
12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut? 12. pekanal d..inchisoarea durilor…doar pe jumatate.
13. Ati vazut ceva neobisnuit astazi? 13. da, multe pitipoance proaste care isi pun pozele pe net.
14. Ce parere aveti despre acest chestionar? 14. simpatic.
15. Spuneti-ne ceva ce nu stim inca. 15. pe pisica mea o cheama cautza
16. Care este prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba despre o fetita? 16. sa am mai intai copilul si daca ar fi,ar fi Alondra
17. Si daca ar fi vorba de un baiat? 17. dupa numele tataluiflorin
18. V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate? 18. nu.
19. Ce ati dori ca Dumnezeu sa va spuna cand intrati pe portile Raiului? 19. iti ma idau o sansa…foloseste-o cum stii mai bine
20. Daca ati putea schimba ceva in lume, in afara de politica, ce ati schimba? 20. mentalitate unor comunistii
21.Va place sa dansazi? 21. foarte mult
22. George Bush? 22. aaaaaaaaa e ala din America care fost presedinte o data.
23. Ce ati vazut la tv. ultima data? 23. un documentar pe traving living despre o familie despre liliputani
24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa primeasca aceasta leapsa? 24.nakudo(creatie),adriana(dardindar),mugur(evolutie),
Sinceră să fiu, aceasta este o întrebare la care este dificil de răspuns pentru că femeile sînt foarte speciale fiind greu de înţeles chiar dacă şi tu la rîndul tău eşti femeie. Din acest motiv fiecare dintre noi este unică, dar în acelaşi timp avem multe lucruri în comun unele cu celelalte.
Aşadar, cînd sîntem tinere (şi arătăm cel mai bine cu putinţă) ne chinuim de unele singure înfometîndu-ne, privîndu-ne de toate lucrurile care ar trebui să ne bucure cum ar fi dulciurile, sucul, uneori ne autopedepsim şi refuzăm chiar şi tortul cînd sîntem sărbătorite de către cei dragi nouă, grătare dar şi alte multe articole culinare care sînt create pentru bunăstarea noastră nu împotriva noastră. În această perioadă ne creăm foarte mult rău îmbolnăvindu-ne fizic iar o parte dinte noi chiar psihic. Toate aceste lucruri se întîmplă de la o vîrstă foarte fragedă începînd cu 15 şi continuă pînă 30 de ani.
După ce depăşim această vîrstă realizăm în cele din urmă cît de minunat arătam cu doar puţin timp în urmă şi încercăm din răsputeri să arătăm din nou ca şi atunci. Aşadar, începe din nou şirul lung al autochinuirii noastre doar că în momentul acesta realizăm şi regretăm greşelile săvîrşite, povestind tuturor cu mîndrie cît de frumoase şi fericite eram cînd aveam 20 sau 30 de ani. Acum ne-am dori să avem posibilitatea să întoarcem timpul înapoi şi să reîncepem viaţă dar de data aceasta fără a săvîrşi greşeli, dar din nefericire acest lucru este imposibil pentru noi.
Acum realizăm ca toată viaţa noastră am suferit pentru nimic, ca toată viaţa noastră a fost o lungă cursa de înfometare, aşa că ne decidem să facem sport şi bineînţeles să adoptăm un regim alimentar sănătos.
Dar vine un timp cînd ne îmbolnăvim şi realizăm că ne-am risipit toată viaţa încercînd să arătăm mai bine dar nu ne-am gîndit la propria noastră stare de sănătate. Acum sîntem dispuse să dăm tot ceea ce avem doar să ne facem bine, să fim iar sănătoase şi să arătăm aşa cu am arătat înainte să ne îmbolnăvim.
Cînd avem frumoasă vîrsta de 60-70 de ani ne uităm la pozele din liceu, la cele din vacanţe, la albumul de la nuntă, la pozele copiilor noştri, la nepoţii noştri cum se joacă lipsiţi de griji în curte şi ÎN SFÎRŞIT realizăm cît de fericite am fost dar niciodată nu am realizat acest lucru, fiind prea preocupate să arătăm mai bine dacă arătăm. Acum ştim că este prea tîrziu pentru regrete deoarece viaţa noastră este aproape de final dar sîntem fericite pentru că putem vedea ce lucruri minuate am realizat în viaţa noastră. Ne vedem copiii fericiţi cu copiii lor frumoşi şi sănătoşi. Stăm cu soţul nostr în parc pe iarbă verde, sub umbra unui copac stufos şi discutăm despre cît de frumoase eram cu doar cîţiva ani în urmă, cînd pielea noastră era atît de fină, părul era atît de încîntător, cînd corpul nostru arata atît de bine, cînd nu aveam nicio durere. Acum a venit vremea să nu ne mai autotorturam prin înfometare, acum nu mai putem mînca ceea ce dorim pentru că organismul nostru nu mai face faţă, fiind prea slăbit pentru a îndura orice mîncare. Nu e ironic ? Acum am vrea să mîncăm dar nu mai putem, iar cînd eram tinere nu mîncăm deşi puteam.
Prin urmare, ar trebui să ne trăim viaţa exact aşa cum este ea fără să ne mai torturăm, să ne simţim cît mai bine cu putinţă pentru că viaţa este frumoasă şi trebuie să o trăim din plin.
Rezolvarea problemelor presupune în mod obligatoriu luarea unor decizii. Iar luarea deciziilor aduce cu sine responsabilitatea. Adeseori căutăm ajutorul celorlalţi nu neapărat pentru că nu am fi capabili să găsim singuri soluţii, ci pentru că nu putem să ne asumăm responsabilitatea deciziilor care se impun. Dezvoltarea sufletului cere ca de la un moment dat încolo să fim capabili să ne asumăm responsabilitatea unor decizii din ce în ce mai importante şi să acţionăm fără a mai aştepta „încurajările” unuia sau altuia.
Asumarea responsabilităţii este şi o problemă de creştere a puterii personale. Se observă cu uşurinţă că acele persoane care au o mare putere individuală sunt capabile să-şi asume şi responsabilităţi foarte mari. Asumarea responsabilităţii ne mai învaţă lecţia detaşării, a egalei distanţe faţă de eşec sau succes. Iar omul care a învăţat lecţia detaşării putem spune că a învăţat lecţia fundamentală a vieţii.
Dacă ar trebui să cunoaştem tot ceea ce există pentru a ajunge să ne desăvîrşim, atunci am fi cu adevărat într-o mare dificultate. Gîndiţi-vă numai la faptul că ar trebui să luăm note de 10 la toate materiile care se studiază în şcoli şi universităţi şi asta deja ne-ar copleşi deşi ceea ce se studiază la ora actuală în şcolile şi universităţile lumii nu reprezintă decît o infimă parte din ceea ce ar fi de cunoscut chiar şi numai în sistemul nostru solar.
Cu siguranţă trebuie să existe o alternativă, iar aceasta este calea iubirii. Prin iubire putem să ne desăvîrşim chiar dacă nu am ajuns nici să învăţăm să citim. Prin iubire ni se descoperă tainele întregului univers şi ne desăvîrşim sufletul. Investiţi mai mult în iubire pentru că profitul este garantat şi foarte mare. Cunoştinţele se perimează! Ceea ce se studia acum 50 de ani deja a fost depaşit dacă nu chiar invalidat. Iubirea îşi creşte valoarea mereu şi mereu.
A fost odată o pasăre împodobită cu o pereche de aripi desăvîrşite, colorate şi minunate. În sfîrşit, o vietate creată să zboare singură pe cer, să-i bucure pe cei care o zăresc.
Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul uimită, cu inima bătîndu-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoţie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amîndouă călătoriră pe cer într-o armonie desăvîrşită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.
Dar îi veni atunci un gînd: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi îndepărtaţi. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării.
Şi se simţi singură.
Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare cînd va veni pasărea, ea nu va mai pleca.”
Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în capcană şi fu închisă într-o colivie.
Şi femeia privi zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eşti cineva care are totul”. Între timp, începu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cucerească, îşi pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputînd să-şi dea glas sensului vieţii sale, începu să slăbească, pierzîndu-şi strălucirea, se urîţi – şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, mulţumindu-se doar să o hrănească şi să îi cureţe colivia.
Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adîncă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gîndul la ea. Nu-şi amintea însă de colivie, îşi aducea aminte de ziua în care o văzuse pentru prima oară zburînd mulţumită printre nori.
Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atît de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic.
Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdea sensul şi Moartea veni să îi bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă ea pe Moarte.
„Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea în cer”, răspunse Moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se întoarcă nestînjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntîlneşti.”
Entuziasmul nu e un accesoriu la viaţă, ci o necesitate.
***
Dacă te străduieşti să faci avere banii tăi vor fi ţinuţi minte. Dacă te străduieşti să obţii glorie statuia ta va fi ţinută minte. Dar dacă trăieşti pentru alţii tu vei fi ţinut minte şi vei trăi veşnic în inimile celor cărora le-ai dat dragoste şi speranţă.
***
Cind ajungem la capatul puterilor şi acceptăm că avem slăbiciuni şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu atunci ne descoperim adevăratul potenţial.
***
Acceptă ceea ce nu poţi accepta, iartă ceea ce nu poţi ierta şi dă ceea ce nu eşti obligat să dai.
***
Omul face rachete să ajungă pe Lună. Dumnezeu a făcut Luna.
***
În orice moment se găseşte cineva în preajmă care are nevoie de bunătatea şi ajutorul tău.
***
Alegerile pe care le faci şi nu şansele pe care le ai îţi determină destinul.
***
Orice om ştie cel puţin un lucru pe care tu nu-l ştii.
***
Rosteşte numele oamenilor cu care stai de vorbă. Pentru ei este cel mai plăcut sunet, dovedind în acelaşi timp preocupare din partea ta faţă de ei ca indivizi.
***
Cu ajutorul lui Dumnezeu ceea ce este dificil poate fi realizat imediat, ceea ce este imposibil s-ar putea să-ţi ia un pic mai mult.
***
O mare parte din ceea ce vezi depinde de ceea ce cauţi.
***
Fie ca întotdeauna să-mi amintesc să încurajez pe cineva. Fie ca întotdeauna să-i mulţumesc Lui pentru prietenie şi cei dragi. Şi fie ca niciodată să nu consider nimic în zadar.
***
Un cîrpaci a venit la rabin şi i-a spus: - Spune-mi ce pot face în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Clienţii mei sînt oameni săraci şi nu au decît o singură pereche de pantofi. Îmi aduc seara tîrziu pantofii şi sînt nevoit să lucrez toată noaptea ca să îi repar, pentru ca a doua zi dimineaţa să îi pot înapoia. - Ce ai făcut pînă acum? l-a întrebat rabinul - Sînt zile cînd îmi fac foarte repede rugăciunea după care mă grăbesc să mă întorc la munca mea, dar mă simt un păcătos. Alteori, renunţ la rugăciune, dar şi atunci mă simt un păcătos. Ori de cite ori îmi ridic ciocanul şi bat cuiele în pantof, îmi aud inima oftînd: Cît de nefericit sînt că nu îmi pot face munca de dimineaţă. Rabinul i-a răspuns: - Dacă eu aş fi Dumnezeu, aş preţui acest oftat mai mult decît rugăciunea de dimineaţă.
